Faking it big time

Standard

Am parcurs cale lunga de la “Ce faci?” “Bine, tu? 🙂 ”, nu credeți?

Să fii in tipare este depășit, trist, neinteresant, așa că lumea nouă se împarte în deprimați cronici și aparent pastilați. Ah, și genul al treilea, cei care le au pe amândouă, tot mai mulți, tot mai oscilanți între fericire și tristețe extremă. Și să vezi cum tocmai frica de a fi în tipare te înfige adânc în ele și își îmbogățește arsenalul de gesturi și cuvinte cu platitudini prin uzanță ca ”nu-mi pasă!”, ”numai mie îmi pasă!”, ”ce bine!”, ”ce rău!”, ”sunt praf!”, ”dar de ce să fiu eu supărat(ă)?”, ”toate trec”, ”nimic nu se schimbă” și multe alte asemenea.Image

E ceva înfricoșător în cei cărora le plouă indiferent de vreme și întâmplări de-ți vine să le dai tu soluții de încheiat socotelile cu lumea, nu ca să le curmi lor suferința, ci să te scutești pe tine de atâta negură. Dar poate chiar mai înfricoșător e să îi ai în preajmă pe cei care-și găsesc fericirea în fiecare fir de iarbă, care par fără de lacrimi și durere, fără silă și oboseală, care țopăie prin lume cu o frenezie care nu poate decât să îți creeze complexe și să îți ridice semne de întrebare legate la nimicul nemotivat care ești.

Oricum, nimic mai înfricoșător pentru lume decât să fii ”așa și așa”, adică…average, adică, dacă îmi permiteți, oarecum mediocru, ca stare și ca fire, unul oarecare cu chef azi și mai puțin mâine, cu bucurii limitate, dar adevărate, cu dezamăgiri asumate, nu ascunse, cu greșeli recunoscute și cu reușite aplaudate, cu frică și rușine să facă rău, cu câteva vise frumoase împlinite, cu griji mărunte și liniște sufletească, cu un nume oarecare, cu un corp oarecare, cu 10 prieteni și numai o mână foarte buni, cu părinți sănătoși și deștepți, cu un iubit atent, cu o iubită înțelegătoare, cu o stare de bine, fără exaltare, cu somnul liniștit, cu fruntea senină, nici cel ma prost, nici cel mai deștept, unul oarecare, fericit cât poate să ducă, trist cât să poate să mai aprecieze bucuriile.

Ferească-ne! Nu, nu noi! Nu noi, bivoli negri, sumbri, spumegând, alergând în fiecare zi spre nefericire, cu nopți scurte și chinuite de vise umede cu zâni sau zâne care să vină să ne scape cu forța din mizerie (că doar nu o să ne lăsăm fericiți din prima), cu întrebări, și dubii, și angoase, cu speranțe mai ascunse decât fundul pământului, cu mici bucurii ținute cu disperare să nu iasă prin ochii însângerați de furie și tristețe, să nu creadă cireada că ți-ai revenit, să te dea afară din cercul celor triști și să te lase în lume să te descurci singur cu veselia ta cu tot.

Ferească-ne! Nu, nu noi! Nu noi, bivoli albi cu fundițe roz și copite jucăușe, alergând besmetici după fluturi, derutați la fiecare norișor de ploaie, dar cu un scop sigur în viață – acela de a fi fericiți cu orice preț – cu zâmbete tâmpe tatuate pe figură și suflete făcute bucăți de fluturi scăpați, dar blestemați de misiune să nu arate, să nu simtă și să nu lase vreodată dezamăgirea să le întunece strălucirea. Căci zâmbetele atrag zâmbete și nimănui nu-i place un trist, așa că bivolim în fericire degeaba poate poate ne păcălim și pe noi.

Și bivolul suprem, amestecul, monstrul contemporan, apucatul, fericito-depresivul, destabilizatul, indecisul între cirede, cel care se crede special prin țăcăneală, dar jură normalitate, un fel de drama si comedia mască peste mască, exaltatul sinucigaș care defilează cu aura de regăsit ori de câte ori decide, pe termen lung de trei zile, că de acum nu va mai lăsa supărarea să îl cuprindă sau nu își va mai pune speranțe în nimic.

Nici nu știu ce am vrut să vă spun. Oscilez…

Reclame

Ați văzut un anotimp mai ca viața ca ăsta?

Standard

stormPe bune dacă nu mi s-a luat! Fix ca în viață – cel puțin în a mea – când îi dă cu binele, fix atunci când îți pui călcâiele pe masă și mâinile la ceafă și te întinzi să te relaxezi, exact după minutul fericit în care ai apucat să te sprijini și te înfigi mai bine în scaun, zang îți fug roțile pe gresie și dai cu pufosul de rece și tare. Nimic grav, nicio dramă, nicio jale, pur și simplu cineva mai puternic care se joacă amuzat cu tine (și cu nervii tăi, nu mai zic!). Au, au, au, să plâng, să râd, mai rabd, ce pot să fac!? Aștepti și speri, oricum, puține șanse să te așezi mândru la loc că ți-e frică de alunecuș și mai stai un pic cu fundul strâns, oftica în dinți și zâmbetul de defilare, să nu se prindă nimeni cât te-a durut.

Doar ce începi să te bucuri de raze de soare și ciripit de păsărele, ți-o ia inima la trap și începi să-ți dezmorțești oasele, te încrezi în primăvară cu emoții și vară lungă, că îți trântește soarta o viforniță de îți înghiață sufletul, rânjetul și lacrimile-n gene.

Îți mai rotești ochișorii cu venele pocnind după un semn de încălzire și vezi în zare câte o crăpătură în nori și râzi ca prostu’, optimist din născare, că de data asta ai scăpat de-a binelea și are să te fericească soarta numai cu vânticel blând și cald și, chiar de-o fi să plouă, are să fie ploaie duisoasă, parfumată, de vară, care-ți lasă părul curat și pielea hidratată.

Te așterni la start gata de fericire, dar încep să te usture picăturile înghețate și când te prinzi că-i țeapă, dai să fugi să te adăpostești pe unde mai construisei și tu vreun acoperiș solid, dar se despică norii și se pune vântul pe urlat și-ți saltă adăpostul înainte să mai apuci să te usuci puțin.

Pornești prin întuneric și orbecăi spre zile însorite, te dai puternic și independent de vreme și capricii și juri că ai să reziști până la primăvară și te trezești în lungă iarnă, mai ursuz decât te credeai în stare, gata să sari la gâtul oricărui călător norocos să fi trăit prin țări mai calde, care nu-ți înțelege angoasa și îți urlă heirupisme. Mă lași, băi, însoritule, cu străluciri în ochi și-n dinți, să mă târăsc în liniște prin viața mea înnourată? Ia, înghite-ți tu vederile cu palmieri și lasă-mă în burnița mea de trist, așteptând soarele propriu!

Pfff, dar care, dracu`, soare, băi, prietene care mi-ai mai rămas, că nu mai vrea să vină cu toate rugile din lume și parcă aud cum șuieră vântul pe la tocul geamurilor și nu știu ce să-mi mai pregătesc de apărătoare altceva în afară de ultimul vis care mi-a mai rămas că am să mor vara și am să prind din ea măcar câteva zile, să apuc să mă las pe spate și să mă relaxez și eu la căldurică bună mai mult de un minut fără să-mi fugă în cap norii de furtună!?