Despre oamenii pe care îi iubesc…

Standard

…pentru că îmi spun cine sunt fără să o facă direct am vrut sa scriu de multa vreme și în multe feluri. Dar cum lucrurile bune pe care le fac vin mai mereu din instinct, pe negândite și nu dintr-un plan, adun între trei proiecte și o ceartă zdravănă toate sentimentele mele bune într-o declarație de iubire sinceră și nesolicitată.

Oamenii pe care îi iubesc pentru că îmi spun mereu cine sunt fără să o facă în mod direct sunt iubiți pe ascuns cu mare pasiune, așa cum am învățat (de la unii, de la alții, tot iubiți și admirați) să pun în toate secundele pe care le ofer lumii ăsteia sau pe care lumea mi le oferă mie. Și nu, nu sunt adepta cuvintelor înghițite ca să nu își arăți slăbiciunile sau ca să nu i se urce cuiva la cap, dar unora nu le declar admirația ca să nu îi sperii și să nu creadă că le dau interesat acces la bucăți de suflet de om.

Deși…oamenii pe care îi iubesc pe ascuns trebuie că știu cu siguranță, atunci când ne privim în ochi, că nu m-aș da de la nimic înlături ca să îi apăr și să îi mângâi dacă au nevoie.

Nonsens sau nu, iubirea asta este egoistă pentru că îmi validează mie părerile pe care eu le am despre mine, cine sunt acum și cine vreau să fiu. Într-un an și jumătate palpitant, în care ori m-am deșteptat zdravăn ori m-am prostit îngrozitor, mi-am dat voie să fiu exact așa cum am avut chef oricând și oricum, indiferent de consecințe. Așa, am găsit pe lângă mine, mai prăfuite sau mai proaspete, comori de suflete și minte cum numai visam că am să știu vreodată.

Oamenii pe care îi iubesc pe ascuns sunt toți pasionali și curajoși și au în sânge drumul spre undeva. Își știu valoarea și limitele și nu îmi cer nimic niciodată, cum nici eu nu o fac lor. Îmi dau și le dau ce cred și ce pot de fiecare dată când se întâmplă o fericită întâmplare de a fi împreună. Lucrurile nu sunt niciodată complicate. Lucrurile sunt așa cum ți le construiești să fie, îți servesc nevoii de ocupare a minții și sunt măsura curajului pe care îl ai să iei decizii. Oamenii pe care îi iubești pe ascuns pot să fie la mii de kilometri și ani de zile distanță, dar îți dau, voit sau nu, măsura valorii tale.

Complicitatea, fără contract, este cea mai frumoasă materializare a sentimentului de aparținere și înțelegere. Complicitatea, fără cuvinte, cu oamenii pe care îi iubești pe ascuns, te validează și îți dă încredere și forță să mergi mai departe, orice ar fi. Că mergi spre ei, spre tine sau spre alții, oamenii pe care îi iubești te încurajează numai prin neoprindu-te din drum. Dacă le cauți aprobarea și nu-ți răspund (dar tu îi iubești) înseamnă că au încredere că poți fie să reușești, fie să înveți din greșeală. Dacă aleg să te ghideze, ai și mai mult noroc să te iubească înapoi.

Oameni pe care să îi iubești sunt peste tot și asta nu le scade valoarea. Dacă nu îi vezi și nu îi simți, ești fie emoțional constipat, fie ești atât de preocupat de propria persoană (deci nesigur) încât, contradictoriu, să mai ai timp să te vezi așa cum o pot face ei. Numele celor pe care îi iubesc eu sunt multe (da, sunt iubăreață, și cine mă știe bine nu se miră). Literele numelor lor îmi descriu personalitatea și viața mai bine decât o poate face orice povestire faptică.

Dacă abia v-am adresat două vorbe sau dacă v-am ținut la povești nopți întregi, dacă ne-am interesat și ne-am înțeles din priviri sunteți oamenii pe care îî iubesc pe ascuns și mă declar acum, emoțională și împărtășibilă, iremediabil îndrăgostită de mersul vostru curajos, de felul în care alegeți să atingeți viețile oamenilor pe care îi întâlniți, fără să așteptați nimic în schimb, de bunătatea și de sarcasmul de care dați dovadă,  de cum nu vă luați niciodată prea în serios și de felul în care râdeți de voi și de mine.

Cool dude

Reclame

Povara noului venit

Standard

Când pui într-un corp, într-o privire, într-o voce tot ceea ce ai nevoie să vezi și să auzi ca să îți pui demonii la culcare măcar pentru o vreme fericită a începutului, calci pe un pod fragil de lemn putrezit de anii durerilor neînțelese și nechemate. Sădești cu încredere oarbă sămânța unei alinări nemărturisite și te rogi, către acolo unde crezi că te aude cineva, să crească și să țină, să te adăpostească când nu mai poți merge și să te ducă atotștiutoare acolo unde tu singur nu știi să ajungi.

Dacă nu ai noroc, dacă știi prea puțin sau dacă te minți cu nerușinare s-ar putea să devii într-atât de ușor încât să treci dincolo, nevătămat și îmbărbătat de reușită. Și o să speri și o să pui și mai mult în corp, în privire, în voce, greutatea poverilor tale. Vei ridica corpul și privirea și vocea acolo unde merită să stea ele, cele vindecătoare și dătătoare de speranță, le vei închina zâmbete și lacrimi, împliniri și eșecuri, le vei certa absența și le vei ierta răceala mereu recunoscător că odata, cu frumusețea lor calculată, te-au ajutat să pășești ușor, netemător, peste cadavrele trecutului tău duhnindu-ți la picioare. Nu vei înțelege cum, împovărate de durerile tale aruncate nesăbuit lor spre scăpare, corpul, privirea și vocea mântuirii tale îți coboară puțin câte puțin spre tâmple, spre gât, spre inimă, spre pântec și se așează, fără putere să se mai zbată, la picioarele tale temătoare să mai pășească către oriunde. Le ceri să se ridice, e tot ce poți să faci, orice pas poate să le transforme în sfărâme fără valoare, adunând în ele dureri trecute și speranțe noi căsăpite de greutatea unui perfecțiuni închipuite și destrămate. Le întinzi o mână și ele refuză îndurerate să te mai creadă, le urli înviorarea și le macini și mai mult puterea să se ridice. Le calci mânat de furie și închipuită nepăsare, cutezând să sfară-mi în praf și uitare împlinirea nemaiîntâmplată. Te întorci pe călcâie și verși lacrimi menite să înmoaie praful pe care l-ai lăsat sub tălpi și să plămădească iar din sol bun, încercat și îngrășat de voință, corpul bun, privirea caldă și vocea mângâietoare. Clădești chipuri schimonosite și le îmbraci in poleiala viselor tale redobândite, te rogi și râzi de iminența morții lor, arunci văpăi și venin oricărui netrebnic gata să îți dea vălul fericirii deoparte. Urăști corpul și privirea și vocea nou clădite, dar le pui la temelie noi și noi cărămizi de speranță, să crească și să te aline, puternice și cuceritoare cum au fost odata. Privești împietrit praful sângeriu al prăbușirii lor acoperindu-ți picioarele și nu știi acum unde să cauți un alt corp, o altă privire, o altă voce care să iți cheme, răpitoare și suave, pașii ușori peste cadavrele așternute mustind a mizeria încercării și dorințelor neîmplinite.

Dacă ai noroc, corpul și vocea și privirea și se aștern timid la picioarele podului durerilor tale. Te privesc și îți ascultă urletele strânsorilor vieții tale trecute. Îți plâng suferința și aștern brațe moi să te primească și să te aline pentru când nemiloasele cadavre ale trecutului te vor fi lăsat să le lași. Te doresc ele însele și te eliberează lor, corpurilor și privirilor și vocilor trecute, să le plămădești idealul și șă le sfarămi neputința. Te așteaptă și zvârcoles când le crește în zare statuia schimonisită a corpurilor pe care le-ai iubit demult și blestemă podul frânt sub greutatea dorințelor tale neîmplinite. Rabdă. Se roagă către acolo unde cred că le aude cineva să poți, să vrei, să cauți să ajungi la ele.

Și dacă corpul și privirea și vocea au noroc, le vezi frumusețea necalculată, răvășită de dorință și prăbușită de neîncredere încă din timpul construcțiilor tale. Îți întorci privirea într-acolo unde, fără să îți ceară, ele întind brațe moi gata să mângâie tâmplele încrâncenate și să scuture, dacă vei voi, praf de iubiri sfărâmate. Dacă corpul are noroc, îți simte atingerea caldă și doritoare în fiecare seară. Dacă privirea are noroc, îți vede zâmbetul încrezător în fiecare dimineață. Dacă vocea are noroc, îți spune fără teama că ți-a greșit numai ca să o ierți și că îi este recunoscătoare vocii tale pentru mângâierea pe care i-o aduce în fiecare zi.