Too little, too late

Standard

Sau de ce sa iti pierzi vremea intr-o relatie in care adesea te intrebi ce cauti, in care in fiecare zi iti promiti si iti promite ca va fi mai bine (sau altfel) si numeri asa cativa ani de sperante aiurea si dezamagiri constante, nu din vina lui sau a ei si nici din vina ta, dar cumva numai din vina voastra pentru ca nimeni, nici societatea, nici un anume individ nu va tine acolo cu un pistol la tampla. Si daca e acolo, sa traga dracului odata sa scapati usor, ca se pare ca nici unul din voi nu are atat sange in vene incat sa se ridice si sa plece, sa ia viata in piept din nou cu curaj, sa doarma singur noaptea o vreme si sa nu se simta ultimul om in gasca lui mare de oameni fericit cuplati cu altii care par sa le corespunda cum tu nu ai facut-o nimanui niciodata. Si, daca te uiti inapoi, nici nimeni nu pare sa-ti fi corespuns tie – numai cei care te-au parasit, si chiar si acolo ai gasit destul defecte ca sa reusesti sa vezi binecuvantarea din plecare si nicio greseala pe care sa o contorizezi la tine in caiet.

doiSinguratatea in doi este odioasa, cu mult, mult mai rea decat singuratatea…singur. Macar in cea din urma iti dai o sansa. In prima, tot ce faci este sa astepti – tu crezi ca astepti fie sa se indrepre lucrurile, fie sa apara cineva care sa iti dea lumea si kilometrajul peste cap (cat de des va intalniti treji in dormitor!?). Eu cred ca doar astepti sa mori, ca altceva ce poti face cand ai rutina mersului acasa in doi, fara doua vorbe de substanta, unul la volan, unul in dreapta sau de mana (reflex!) in autobuz, dansezi sincronizat si in bucatarie si la nunti, faci poze de weekend cu frunze aramii si texte gen „never happier” si te aplauda lumea toata pentru cat de bine iti iese fericirea.

Si apoi, noaptea, in pat, te zvarcolesti de frustrare si ai vise triste, dupa vise umede, dupa vise triste, dupa remuscari, dupa decizii de a pleca, dupa atacuri de panica, dupa teama de moarte singur si teama ca esti deja mort si decizi ca ai rapoarte importante de predat maine si ca mai bine dormi in pace si te mai gandesti in weekend sau cand pleaca el/ea la parinti si te trezesti dimineata iubind in continuare (sau din nou) la fel de tare celalalt zombi cu care imparti, obligat de context, patul potentialei tale fericiri transformat in lespede rece peste o relatie care, pur si simplu, nu e sa fie.

Ti-amintesti cum credeai ca o sa arate viata ta cand v-ati intalnit si ati inceput cu emotie sa va dati tarcoale? Cum arata acum fata de imaginea aia? (Daca nu ai trait nici macar asta, atunci chiar ca ai pornit prost!). Te-ai resemnat ca nu o sa atingi starea aia niciodata sau inca mai speri? Si daca mai speri, de ce nu faci ceva odata? Cati ani ai pierdut deja? Crezi ca e prea tarziu? Eu zic ca nu e cat inca iti mai dai seama ca ceva nu e cum trebuie sa fie. Nu exista „prea batran” ca sa incerci. Exista ori „prea prost”, ori „prea slab”. Nici tu, nici partenerul tau de viata (ce expresie sinistra in contextul asta, nu?) nu meritati asa o moarte prematura. Ti-aduci aminte cat de mult iti placea cand celuilalt ii sclipeau ochii de zambet? De cand nu ai mai vazut asta? Nu vrei sa il lasi sa mai incerce? Nu vrei sa ii mai dai o sansa? Dar tie?

Mai gandeste-te. Mobilizeaza-te! Fa raportul ala fara sa te mai uiti ca boul in monitor o ora inainte sa te apuci, stabileste intalnirea aia si vezi ce iese! Apoi bea o cafea tare dupa-amiaza si stai treaz si gandeste-te. Pune pe foaie, in excel, tine minte, numai stabileste ce vrei sa faci, de fapt. Odata pentru totdeauna…sau pana data viitoare. Si implementeaza (deh, corporatia si-a pus amprenta) – mai exact „Run, Tristule, Run!” catre o viata mai frumoasa, in care iti mai bate si tie inima, in care mai intarzii la birou, dar razi de mori numai in doi, in casa, facand nimic, fara „trebuie” si prea multe planuri, cu sperante si ce-o fi o fi, numai sa simti ca ai de ce sa te trezesti maine si, daca se intampla sa ajungi iar ca azi, ia-o de la capat ca nu ai de pierdut decat mohoreala zilelor fara perspectiva si noptile spasmodice in care te rugai sa nu se trezeasca celalt zombi si sa fie nevoie sa stati de vorba.

Fa-o cat mai repede. Nu exista „prea batran” ca sa incerci, dar s-ar putea ca mai tarziu sa nu mai poti face decat foarte putin pentru tine!

Scrisoare deschisă pentru cel pe care nu l-am iubit destul

Standard

Celui pe care nu l-am iubit destul: Îmi pare rău! Îmi pare rău de atâtea lucruri!

Îmi pare rău că te-am făcut să suferi. Cum și de ce am făcut asta…? Se pare că numai asta pot să fac cu talent. Lucruri care pentru mine nu înseamnă nimic pot crea valuri uriașe de trăiri în sufletul persoanei care mă iubește. Ce păcat de atâtea diferențe care au împiedicat lucrurile frumoase pe care le-am simțit să se vadă așa cum au fost! Și ce păcat de atâtea certuri și inutile explicații!
Îmi pare rău de mirarea mea de fiecare dată. Îmi pare rău că nu am putut să cred lucrurile spuse și sentimentele care-ți determinau reacții pe care nu le înțelegeam. Îmi pare rău că am realizat mereu prea târziu că ceea ce mi-am dorit întotdeauna să-mi stea alături era acolo langa mine, doar că în altă formă, cu alte trăsături decât îmi imaginasem eu. Am greșit pentru că încă așteptam și căutam…și nu trebuia să mai fac asta. Am greșit că nu ți-am dat timp.

Am încercat să DEvalorizez relația noastră…Nu îmi asum nicio vină pentru sentimentele pe care le-am trezit, dar îmi asum toată vina pentru modul în care am reacționat. De ce, nici nu mai contează. Fiecare este responsabil și mereu vinovat de comportamentul său și de deciziile luate.

Ca să nu-ți explic nimic am țipat doar că am multă treabă, că sunt obosită și că îmi trebuie liniște. Cu tine a fost ușor. Tot ce puteai să faci era să mă critici pentru asta. Ca să nu mă pierzi, mă lăsai. Lucrurile nu erau nici pe departe atât de grave încât să pleci. Iar eu persistam în blocaje pe care nu am putut să le explic și pentru care am inventat motive tâmpite – nu am vrut să îți spun niciodată că nu e treaba mea cum te simți, eu nu așa simțeam, dar nu aveam putere să îți trăiesc și ție nesiguranțele.

Passengers Entering Subway TrainEu nu am așteptat luni de zile un sărut și o îmbrățișare…Mie mi-a fost ușor. Dar când au venit le-am oferit cu teamă și neîncredere. Pot să fac asta atât de ușor când nu îmi pasă…Dar cu tine nu mi-a fost ușor pentru toate motivele înșirate mai sus și pentru că mi-a fost teamă să îți explic cum am să te rănesc, că te văd suferind și nu e nimic ce pot să fac să împiedic momentul…să nu rănesc pe cineva, să nu fiu eu rănită, să nu fie nevoie să explic sau să accept, să nu mai trec iar prin procese de selecție din care ori să fiu eu cea mai bună, prea bună, cu toate calitățile din lume, dar să nu ofer niciodată acea siguranță, ori prea puțin, ne-destul, prea acolo, dar să nu fiu niciodată o opțiune valabilă.

Pentru că am văzut numai sfârșitul, am greșit foarte mult. Pentru că am fost prea atentă cu mine am greșit foarte mult. M-am gândit la mine cu tot nimicul pe care îl aveam în jur, dar nu voiam să îl pierd, și nu m-am bucurat din plin de momentele care îmi erau oferite mie și atât, fără nicio altă încărcătură.

Îmi pare rău pentru tot ce am făcut pentru că, intenționat sau nu, ne-a adus aici, în momente în care eu pot să dorm și tu nu, în care eu mă mir de ce am putut stârni și îmi hrănesc, chiar dacă cu rușine, orgoliul, iar tu suferi. Am fost acolo, nu mai vreau să fiu și mă urăsc că am creat eu atâta durere, ceva ce nu mi-am dorit niciodată. Pentru toate astea îmi pare rău și-mi cer iertare!

Ai dreptate, eu nu simt la fel. Nu o să mă opresc niciodata sa spun „te iubesc”, pentru că simt asta, dar nu la fel ca tine. Și nu a fost corect să ți-o spun fără note de subsol, când ele existau. Știam, dar am crezut sau mi-am dorit să pot să mă îndrăgostesc, dar, și dacă am avut vreo pornire, mi-am dat repede filmul înapoi la dățile în care asta s-a sfărșit rău. Și am ales să aștept să mi se întâmple, perfect, surprinzător, nu să o decid.

Regret ce am făcut pentru cât de mult rău am provocat. Altfel, am dat din mine numai când te-am sărutat pe tine…nu am dat tot, dar am dat mult…Nu știu ce a fost și ce o să mai fie. Singurul lucru pe care îl doresc acum este să pot să fac cumva să șterg tot răul pe care l-am făcut și să alin într-un fel sau altul durerea provocată. Mint. Îmi doresc mai mult. Mai vreau să mă îndrăgostesc și eu și să uiți, să nu îți fi provocat sechele, să mai poți!

Nu sunt o „statuie frumoasă”, nu sunt „un înger”, nu sunt eu „femeia”…sunt atât de departe de toate astea. Simt și am nevoie de cineva numai pentru mine. Ce a ieșit de aici!? Sunt un om simplu, cu câte greșeli și rele implică asta, cu câte lucruri frumoase și cu câtă căldură implică asta. Pot să fac mult rău, pot să fac mult bine…Nu mereu e intenționată nici una, nici alta.

Îmi pare rău! M-am jucat o vreme, apoi nu am mai știut ce să fac…Dar, indiferet de ce am făcut-o eu, tu nu meritai…Și îmi pare foarte rău!…Am fost prea sus și am căzut.