De profesie „sunt iar pe drum”

Standard

O poveste incalcita despre lumea asta larga, despre orasele mele si despre „drumurile noastre poate”.

Se spune despre sagetatori ca iubesc calatoriile. Ceilalti nu inteleg prea bine ce iubim noi, ca nu e vorba (numai) de destinatie, ca nu e vorba de o finalitate, ca e tot pachetul, drumul spre acolo, drumul pe acolo, experienta, drumul acasa, toate trairile de pe parcurs, teama, curiozitatea, necunoscutul, incantarea, familiarul, plictiseala placuta a aceluiasi loc, toti pasii care sunt in afara unei rutine, tocmai lipsa rutinei si libertatea de a o alege numai daca vrei.airport

Ne incarcam din aeroporturi, si gari, si autocare, si trenuri, si avioane, si hoteluri, din somnul scurt pe fuga, din caratul de bagaje, din despartirile temporare si intalnirile savuroase, din relaxarea singuratatii si din bucuria sincera sa fii inapoi.

Cred ca omul trebuie sa aiba o casa numa ca se se intoarca la un punct de echilibru, sa aiba acolo centrul sufletului lui, punctul de verificare si de reculegere daca ajunge in starea aia, dar e dator sa se miste in lume ca sa incerce sa cuprinda cat mai mult din ce are ea sa ii ofere, ca sa nu ramana tamp si limitat, sa respire din toate parfumurile, sa incerce din toate gusturile, sa poata sa aleaga stiind clar si numai prin experienta lui ce ii place si ce ii trebuie cu adevarat, unde vrea sa fie, unde este „acasa” si unde sa nu mai incerce sa ajunga.

Am patruns orase, mai mici sau mai mari, mai aproape sau mai departe, numai o singura data sau in repetate randuri si am inteles ca oriunde gasesti ceva care sa te faca sa vrei sa te mai intorci merita sa faci multe poze si sa creezi multe amintiri. Ai sa alegi uneori sa ai noi si noi experiente si ai sa lasi in spate, fara sa iti fi propus si cu mare usurinta, locuri care te-au incantat cum nu credeai posibil si in car erai candva sigur ca revii. Dar ai sa te lasi furat, cum nu stiai ca poti sa te pierzi, de strazi obscure si locuri nepopulare, dar care iti pun in miscare toate simturile si te subjuga din nimic.

Am pasit singura intr-un Paris cliseu, al iubirii si al cererilor de viata impreuna la picior de turn, si l-am experimentat altfel, cu fiori si incantare, cu gustat din primii oameni diferiti, complimente pe strada si viata echilibrata, prietenie si intelegere ca fiecare oras este pentru fiecare dintre noi altceva si ca nu avem voie sa ne acuzam de modul in care stim sa traim experientele. Am luat Venetia ca pe o masca – o promisiune a unei eternitati…scurte, a unei iubiri nestatornice intensificata de gondola si entuziasm prematur, ceea ce se vede frumos si ceea ce este in spatele zidurilor colorate, ca pe o grija sincera pentru cum ma simt eu si o impotenta de a imi da un sentiment real de bine. M-am bucurat de toate culorile unei Barcelone nebune, care este despre orice, despre iubire jucausa, despre prietenie, despre distractie fara griji, ochi dulci si ochi frumosi, vin acum, vin si la anul, vin mereu si e la fel de bine. M-am plimbat intr-o Londra matura, asumata, constienta de decadere, dar voluptoasa si pretentioasa sa traiesc in ea cea mai frumoasa si optimista perioada a unei iubiri, piperata apoi, sub nori specifici, de soapte spaniole care incercau sa mai spele amintirile vechi, dar care nu au putut vreodata sa ii combata eleganta. Mi-am pazit spatele intr-un Amsterdam prea dinamic ca sa nu il parcurgi in gasca si i-am promis ca revin candva cand am sa fiu pregatita. In alte colturi de Spania am gasit confort si caldura, familie buna si dor de casa. Viena e impozanta daca iti place genul, te satisface cand e noua, te recheama pentru siguranta, dar am uitat-o repede. M-am indragostit de Praga si imprejurimi in repetate randuri, i-am sorbit si ploaia, dar m-am si lafait in soarele ei, i-am dat toate sansele si toata increderea ca o sa stie sa ma tina si va fi cu siguranta acolo si o poveste frumoasa de Craciun. Intr-un Frankfurt corporatist si robotic m-am indragostit de trei ori pe aceeasi strada si am sperat de trei ori in aceeasi biserica ca e ce trebuie si ca pot sa fiu fericita si intr-un oras mai rece. Am plecat fara regret de fiecare data ca sa mai testam si alte orase, nu a fost convingator. Roma a fost despre preietenie, cea mai impacata iubire, cea mai sigura intoarcere acasa, cea mai frumoasa explorare. I-am dat Salonicului toate valentele unei Barcelone mai mici, plina de viata, si imi aduc aminte numai cu efort pasii de acolo. Este frumos…pentru altii. Am trait experiente magnifice in camere mici din tari si mai mici cu oameni mari si frumosi cu care mi-am reconfirmat puterea de a forma legaturi speciale, fie si in trecere. Si tot o promisiune mare a fost pe nisip de plaja romaneasca, pustie, feerica. Acum plaja aia este prea populara. Sarajevo a fost o experienta exotica, speciala, un disconfort oarecum placut si incredere oarecum castigata. Si, cum lucrurile cele mai frumoase sunt uneori chiar in fata ochilor tai, am trait si respirat Sibiul cu inconstienta, ca sa il inteleg abia tarziu, mult mai tarziu, ca a fost cel mai sincer si curat drum pe care l-am facut, cea mai iubitoare privire peste mine, cele mai fierbinti nopti din viata mea si cea mai sigura destinatie…de care am fugit mancand pamantul de frica sa nu mai tina legata intr-un singur loc, acelasi, pe viata.

Orice alt oras, orice alta destinatie a fost prea putin…le-am trait si le-am uitat. Nicio gara cu durere mare la plecare, niciun aeroport destul de incalcit in care sa ma pierd.

Nu am acum nicio idee care va fi sa fie urmatoarea mea destinatie, dar, daca este ce trebuie, atunci cu siguranta ca va avea pe fundal „Va rugam, cuplati-va centurile de siguranta”! Macar atat ca sa ma tina, temporar, pe loc…

Too little, too late

Standard

Sau de ce sa iti pierzi vremea intr-o relatie in care adesea te intrebi ce cauti, in care in fiecare zi iti promiti si iti promite ca va fi mai bine (sau altfel) si numeri asa cativa ani de sperante aiurea si dezamagiri constante, nu din vina lui sau a ei si nici din vina ta, dar cumva numai din vina voastra pentru ca nimeni, nici societatea, nici un anume individ nu va tine acolo cu un pistol la tampla. Si daca e acolo, sa traga dracului odata sa scapati usor, ca se pare ca nici unul din voi nu are atat sange in vene incat sa se ridice si sa plece, sa ia viata in piept din nou cu curaj, sa doarma singur noaptea o vreme si sa nu se simta ultimul om in gasca lui mare de oameni fericit cuplati cu altii care par sa le corespunda cum tu nu ai facut-o nimanui niciodata. Si, daca te uiti inapoi, nici nimeni nu pare sa-ti fi corespuns tie – numai cei care te-au parasit, si chiar si acolo ai gasit destul defecte ca sa reusesti sa vezi binecuvantarea din plecare si nicio greseala pe care sa o contorizezi la tine in caiet.

doiSinguratatea in doi este odioasa, cu mult, mult mai rea decat singuratatea…singur. Macar in cea din urma iti dai o sansa. In prima, tot ce faci este sa astepti – tu crezi ca astepti fie sa se indrepre lucrurile, fie sa apara cineva care sa iti dea lumea si kilometrajul peste cap (cat de des va intalniti treji in dormitor!?). Eu cred ca doar astepti sa mori, ca altceva ce poti face cand ai rutina mersului acasa in doi, fara doua vorbe de substanta, unul la volan, unul in dreapta sau de mana (reflex!) in autobuz, dansezi sincronizat si in bucatarie si la nunti, faci poze de weekend cu frunze aramii si texte gen „never happier” si te aplauda lumea toata pentru cat de bine iti iese fericirea.

Si apoi, noaptea, in pat, te zvarcolesti de frustrare si ai vise triste, dupa vise umede, dupa vise triste, dupa remuscari, dupa decizii de a pleca, dupa atacuri de panica, dupa teama de moarte singur si teama ca esti deja mort si decizi ca ai rapoarte importante de predat maine si ca mai bine dormi in pace si te mai gandesti in weekend sau cand pleaca el/ea la parinti si te trezesti dimineata iubind in continuare (sau din nou) la fel de tare celalalt zombi cu care imparti, obligat de context, patul potentialei tale fericiri transformat in lespede rece peste o relatie care, pur si simplu, nu e sa fie.

Ti-amintesti cum credeai ca o sa arate viata ta cand v-ati intalnit si ati inceput cu emotie sa va dati tarcoale? Cum arata acum fata de imaginea aia? (Daca nu ai trait nici macar asta, atunci chiar ca ai pornit prost!). Te-ai resemnat ca nu o sa atingi starea aia niciodata sau inca mai speri? Si daca mai speri, de ce nu faci ceva odata? Cati ani ai pierdut deja? Crezi ca e prea tarziu? Eu zic ca nu e cat inca iti mai dai seama ca ceva nu e cum trebuie sa fie. Nu exista „prea batran” ca sa incerci. Exista ori „prea prost”, ori „prea slab”. Nici tu, nici partenerul tau de viata (ce expresie sinistra in contextul asta, nu?) nu meritati asa o moarte prematura. Ti-aduci aminte cat de mult iti placea cand celuilalt ii sclipeau ochii de zambet? De cand nu ai mai vazut asta? Nu vrei sa il lasi sa mai incerce? Nu vrei sa ii mai dai o sansa? Dar tie?

Mai gandeste-te. Mobilizeaza-te! Fa raportul ala fara sa te mai uiti ca boul in monitor o ora inainte sa te apuci, stabileste intalnirea aia si vezi ce iese! Apoi bea o cafea tare dupa-amiaza si stai treaz si gandeste-te. Pune pe foaie, in excel, tine minte, numai stabileste ce vrei sa faci, de fapt. Odata pentru totdeauna…sau pana data viitoare. Si implementeaza (deh, corporatia si-a pus amprenta) – mai exact „Run, Tristule, Run!” catre o viata mai frumoasa, in care iti mai bate si tie inima, in care mai intarzii la birou, dar razi de mori numai in doi, in casa, facand nimic, fara „trebuie” si prea multe planuri, cu sperante si ce-o fi o fi, numai sa simti ca ai de ce sa te trezesti maine si, daca se intampla sa ajungi iar ca azi, ia-o de la capat ca nu ai de pierdut decat mohoreala zilelor fara perspectiva si noptile spasmodice in care te rugai sa nu se trezeasca celalt zombi si sa fie nevoie sa stati de vorba.

Fa-o cat mai repede. Nu exista „prea batran” ca sa incerci, dar s-ar putea ca mai tarziu sa nu mai poti face decat foarte putin pentru tine!

Vreau totul…de pierdut

Standard

Îți amintești ca de un vis urât. Despărțitrea aia te doare mai mult decât credeai că o să poată vreodată să o facă după atâta vreme. Distanța tot mai mare, cum nu puteai să crezi că ți se întâmplă asta, toate speranțele spulberate, toate planurile acum nerealizabile, o lume diferită decât lăsasei în urmă, durerea surdă la încercările de îmbărbătare ale prietenilor care te păzeau și făceau cu rândul la îngrijit de suflet de parcă aveai gripă cu frisoane, nu un hău uriaș în suflet și o nevoie nebună să îl umpli. Cum te plimbau ca pe un cîine bolnav și te încurajau să astupi golul cu ce-ți făcea ție mai bine – cu zeci de alte femei, cu bombe de zahar și confort pentru creier, cu fum de țigară, cu prietenul ăla care te plăcea dintotdeauna și stătea în așteptare, cu mulți alți prieteni, cu multe alte țigări, cu multe sticle de alcool și nopți imbecilizante menite să îți păstreze cu ele momentele dureroase și să îți curețe mintea de amintiri. Orice numai să nu plângi. Orice numai să nu stai în singurătate și să îți rumegi durerea. Orice numai să nu te doară!

Înghite-ți durerea și mergi mai departe. Nu mai vorbi despre ce a fost. Ce a fost, a fost, s-a dus, nu te mai uita o secundă înapoi. Distrează-te! Distrează-te! Distrează-te! Bea-ți mințile și afumă-ți gândurile negre. Orice ar fi, nu ceda! Timpul (în ignoranța lui) le rezolvă pe toate! Nu? Hmmm, nu. Trece timpul, ești tot mai bine, nu mai știi dacă te doare capul sau sufletul, nu mai știi dacă așa trist ai fost mereu sau așa ai fost, dar asta e o stare normală a lumii întregi. Alții de ce râd oare? Ăștia chiar cred că relația lor o să meargă!? Ce cretini! Toate relațiile se termină. Și se termină urât. Nu, nu-ți da voie să te gândești! Nu, nu…

Dacă ești cel care a rămas în urmă, își amintești ultimul trântit de ușă, uitatul lung pe fereastră, îți amintești spatele, bagajul, viteza cu care a plecat, soarele care urca tot mai sus pe cer, uitatul lung pe fereastră, frica să vezi dacă a mai lăsat ceva, frica să ratezi să îi vezi pașii înapoi pe stradă, hainele asemenătoare ale celor care se plimbau nepăsători la suferința ta acolo sus, primele țigări, întunericul, liniștea, pustiul din tine, cheile false din yală, speranța cu neîncrederea ei, golul, pereții înalți, ecoul casei tale, impersonalul atingerii lucrurilor lăsate în urmă, lacrimile uscate, urletele înnăbușite, părul smuls din cap ca să facă dracului loc gândurilor negre să iasă pe undeva, disperarea, somnul dureros, amorțeala, pietroiul de pe suflet, durerea din stomac, rușinea, sentimentul de inutil, de bun de nimic, de prea puțin, de scârbos, de nedemn, de urât, de oribil, de hidos, frustrarea, dorul din oase, mirosul de pe pernă, mai șters cu fiecare zi, lacrimile care-ți udau cearșaful, sfidarea lucrurilor rămase în urmă, ura celui plecat, nimicul timpului petrecut împreună, cuțitul ușurării lui, fericirea care ți-a ieșit nemiloasă și sfidătoare din viață – nu mă meriți, ești nimic, nu mai căuta, e pentru cei demni!

Dacă ești cel care a plecat, îți amintești ușurarea și frica și nesiguranșa deciziei tale, îți amintești locul nou, terenul fertil, singurătatea, mila, pustiul, frica de lacrimile din telefon, tristețea, speranța cu nesigutanța ei că are cum sa fie mai bine, dorința de uitare, dorința de mai mult, regretul timpului pierdut, dorul, teama, libertatea grea, cafeaua de ”acasă”, dormitul împreună, urletele dinaintea plecării, zâmbetul primelor întâlniri, durerea neînțeleasă, ura și iubirea pentru cel lăsat în urmă, insuportabilul durerilor sale, telefoanele ignorate, mesajele disperate, orgoliul gâdilat, rușinea acestui sentiment, posibilitățile infinite, imposibilul reușitei, gustul amar al eșecului, neputința, frica că nu poți iubi niciodată cum trebuie, sentimentul de bine că astfel tu nu te vei simți atât de rău ca cel lăsat în urmă, teama de rău, decizia să nu te mai implici niciodată așa, regretul, stația aia de metrou, numele pe care nu îl vei mai striga niciodată în pat, cheile grele din buzunar, abonamentul la revista care va ajunge acolo, nu la tine, mirosul celui lângă care ai dormit atâta timp, tricoul lăsat în urmă, căutarea momentului potrivit pentru a spune „trec să-mi iau și restul”, mila, grija, nepăsarea, libertatea, începutul tău, sfârșitul celui lăsat în urmă.

hopeOricine ai fi, ai fost tare! Nu ai plâns sau ai plâns puțin. Ești biiiiiine! Ai tot ce vrei! Libertate și posibilități. Posibilități și speranță. Speranță și timp. Timp și dorință. Nu te mai uiți înapoi. Te doare dacă o faci. Poate nu te doare. Nu vrei să riști oricum. Îți permiți o evaluare scurtă, îți permiți să le găsești toate defectele celor cu care împarți patul. Viața ta trecută e departe. Viața ta viitoare așteaptă să înceapă. Te distrezi! Te distrezi! Te distrezi! Ești amorțit ca picioarele apăsate de greutatea unui corp inert. Ai libertatea pe care ți-o mai lasă frica. Ai posibilitățile creionate de curaj. Ai speranța că nu vei muri înainte să ți se mai întâmple o dată. Ai tot mai puțin timp și dorința transformată în nevoie.

Ai da orice să mai ai odată TOTUL de pierdut.

(ascultă!)

Scrisoare deschisă pentru cel pe care nu l-am iubit destul

Standard

Celui pe care nu l-am iubit destul: Îmi pare rău! Îmi pare rău de atâtea lucruri!

Îmi pare rău că te-am făcut să suferi. Cum și de ce am făcut asta…? Se pare că numai asta pot să fac cu talent. Lucruri care pentru mine nu înseamnă nimic pot crea valuri uriașe de trăiri în sufletul persoanei care mă iubește. Ce păcat de atâtea diferențe care au împiedicat lucrurile frumoase pe care le-am simțit să se vadă așa cum au fost! Și ce păcat de atâtea certuri și inutile explicații!
Îmi pare rău de mirarea mea de fiecare dată. Îmi pare rău că nu am putut să cred lucrurile spuse și sentimentele care-ți determinau reacții pe care nu le înțelegeam. Îmi pare rău că am realizat mereu prea târziu că ceea ce mi-am dorit întotdeauna să-mi stea alături era acolo langa mine, doar că în altă formă, cu alte trăsături decât îmi imaginasem eu. Am greșit pentru că încă așteptam și căutam…și nu trebuia să mai fac asta. Am greșit că nu ți-am dat timp.

Am încercat să DEvalorizez relația noastră…Nu îmi asum nicio vină pentru sentimentele pe care le-am trezit, dar îmi asum toată vina pentru modul în care am reacționat. De ce, nici nu mai contează. Fiecare este responsabil și mereu vinovat de comportamentul său și de deciziile luate.

Ca să nu-ți explic nimic am țipat doar că am multă treabă, că sunt obosită și că îmi trebuie liniște. Cu tine a fost ușor. Tot ce puteai să faci era să mă critici pentru asta. Ca să nu mă pierzi, mă lăsai. Lucrurile nu erau nici pe departe atât de grave încât să pleci. Iar eu persistam în blocaje pe care nu am putut să le explic și pentru care am inventat motive tâmpite – nu am vrut să îți spun niciodată că nu e treaba mea cum te simți, eu nu așa simțeam, dar nu aveam putere să îți trăiesc și ție nesiguranțele.

Passengers Entering Subway TrainEu nu am așteptat luni de zile un sărut și o îmbrățișare…Mie mi-a fost ușor. Dar când au venit le-am oferit cu teamă și neîncredere. Pot să fac asta atât de ușor când nu îmi pasă…Dar cu tine nu mi-a fost ușor pentru toate motivele înșirate mai sus și pentru că mi-a fost teamă să îți explic cum am să te rănesc, că te văd suferind și nu e nimic ce pot să fac să împiedic momentul…să nu rănesc pe cineva, să nu fiu eu rănită, să nu fie nevoie să explic sau să accept, să nu mai trec iar prin procese de selecție din care ori să fiu eu cea mai bună, prea bună, cu toate calitățile din lume, dar să nu ofer niciodată acea siguranță, ori prea puțin, ne-destul, prea acolo, dar să nu fiu niciodată o opțiune valabilă.

Pentru că am văzut numai sfârșitul, am greșit foarte mult. Pentru că am fost prea atentă cu mine am greșit foarte mult. M-am gândit la mine cu tot nimicul pe care îl aveam în jur, dar nu voiam să îl pierd, și nu m-am bucurat din plin de momentele care îmi erau oferite mie și atât, fără nicio altă încărcătură.

Îmi pare rău pentru tot ce am făcut pentru că, intenționat sau nu, ne-a adus aici, în momente în care eu pot să dorm și tu nu, în care eu mă mir de ce am putut stârni și îmi hrănesc, chiar dacă cu rușine, orgoliul, iar tu suferi. Am fost acolo, nu mai vreau să fiu și mă urăsc că am creat eu atâta durere, ceva ce nu mi-am dorit niciodată. Pentru toate astea îmi pare rău și-mi cer iertare!

Ai dreptate, eu nu simt la fel. Nu o să mă opresc niciodata sa spun „te iubesc”, pentru că simt asta, dar nu la fel ca tine. Și nu a fost corect să ți-o spun fără note de subsol, când ele existau. Știam, dar am crezut sau mi-am dorit să pot să mă îndrăgostesc, dar, și dacă am avut vreo pornire, mi-am dat repede filmul înapoi la dățile în care asta s-a sfărșit rău. Și am ales să aștept să mi se întâmple, perfect, surprinzător, nu să o decid.

Regret ce am făcut pentru cât de mult rău am provocat. Altfel, am dat din mine numai când te-am sărutat pe tine…nu am dat tot, dar am dat mult…Nu știu ce a fost și ce o să mai fie. Singurul lucru pe care îl doresc acum este să pot să fac cumva să șterg tot răul pe care l-am făcut și să alin într-un fel sau altul durerea provocată. Mint. Îmi doresc mai mult. Mai vreau să mă îndrăgostesc și eu și să uiți, să nu îți fi provocat sechele, să mai poți!

Nu sunt o „statuie frumoasă”, nu sunt „un înger”, nu sunt eu „femeia”…sunt atât de departe de toate astea. Simt și am nevoie de cineva numai pentru mine. Ce a ieșit de aici!? Sunt un om simplu, cu câte greșeli și rele implică asta, cu câte lucruri frumoase și cu câtă căldură implică asta. Pot să fac mult rău, pot să fac mult bine…Nu mereu e intenționată nici una, nici alta.

Îmi pare rău! M-am jucat o vreme, apoi nu am mai știut ce să fac…Dar, indiferet de ce am făcut-o eu, tu nu meritai…Și îmi pare foarte rău!…Am fost prea sus și am căzut.

Povara noului venit

Standard

Când pui într-un corp, într-o privire, într-o voce tot ceea ce ai nevoie să vezi și să auzi ca să îți pui demonii la culcare măcar pentru o vreme fericită a începutului, calci pe un pod fragil de lemn putrezit de anii durerilor neînțelese și nechemate. Sădești cu încredere oarbă sămânța unei alinări nemărturisite și te rogi, către acolo unde crezi că te aude cineva, să crească și să țină, să te adăpostească când nu mai poți merge și să te ducă atotștiutoare acolo unde tu singur nu știi să ajungi.

Dacă nu ai noroc, dacă știi prea puțin sau dacă te minți cu nerușinare s-ar putea să devii într-atât de ușor încât să treci dincolo, nevătămat și îmbărbătat de reușită. Și o să speri și o să pui și mai mult în corp, în privire, în voce, greutatea poverilor tale. Vei ridica corpul și privirea și vocea acolo unde merită să stea ele, cele vindecătoare și dătătoare de speranță, le vei închina zâmbete și lacrimi, împliniri și eșecuri, le vei certa absența și le vei ierta răceala mereu recunoscător că odata, cu frumusețea lor calculată, te-au ajutat să pășești ușor, netemător, peste cadavrele trecutului tău duhnindu-ți la picioare. Nu vei înțelege cum, împovărate de durerile tale aruncate nesăbuit lor spre scăpare, corpul, privirea și vocea mântuirii tale îți coboară puțin câte puțin spre tâmple, spre gât, spre inimă, spre pântec și se așează, fără putere să se mai zbată, la picioarele tale temătoare să mai pășească către oriunde. Le ceri să se ridice, e tot ce poți să faci, orice pas poate să le transforme în sfărâme fără valoare, adunând în ele dureri trecute și speranțe noi căsăpite de greutatea unui perfecțiuni închipuite și destrămate. Le întinzi o mână și ele refuză îndurerate să te mai creadă, le urli înviorarea și le macini și mai mult puterea să se ridice. Le calci mânat de furie și închipuită nepăsare, cutezând să sfară-mi în praf și uitare împlinirea nemaiîntâmplată. Te întorci pe călcâie și verși lacrimi menite să înmoaie praful pe care l-ai lăsat sub tălpi și să plămădească iar din sol bun, încercat și îngrășat de voință, corpul bun, privirea caldă și vocea mângâietoare. Clădești chipuri schimonosite și le îmbraci in poleiala viselor tale redobândite, te rogi și râzi de iminența morții lor, arunci văpăi și venin oricărui netrebnic gata să îți dea vălul fericirii deoparte. Urăști corpul și privirea și vocea nou clădite, dar le pui la temelie noi și noi cărămizi de speranță, să crească și să te aline, puternice și cuceritoare cum au fost odata. Privești împietrit praful sângeriu al prăbușirii lor acoperindu-ți picioarele și nu știi acum unde să cauți un alt corp, o altă privire, o altă voce care să iți cheme, răpitoare și suave, pașii ușori peste cadavrele așternute mustind a mizeria încercării și dorințelor neîmplinite.

Dacă ai noroc, corpul și vocea și privirea și se aștern timid la picioarele podului durerilor tale. Te privesc și îți ascultă urletele strânsorilor vieții tale trecute. Îți plâng suferința și aștern brațe moi să te primească și să te aline pentru când nemiloasele cadavre ale trecutului te vor fi lăsat să le lași. Te doresc ele însele și te eliberează lor, corpurilor și privirilor și vocilor trecute, să le plămădești idealul și șă le sfarămi neputința. Te așteaptă și zvârcoles când le crește în zare statuia schimonisită a corpurilor pe care le-ai iubit demult și blestemă podul frânt sub greutatea dorințelor tale neîmplinite. Rabdă. Se roagă către acolo unde cred că le aude cineva să poți, să vrei, să cauți să ajungi la ele.

Și dacă corpul și privirea și vocea au noroc, le vezi frumusețea necalculată, răvășită de dorință și prăbușită de neîncredere încă din timpul construcțiilor tale. Îți întorci privirea într-acolo unde, fără să îți ceară, ele întind brațe moi gata să mângâie tâmplele încrâncenate și să scuture, dacă vei voi, praf de iubiri sfărâmate. Dacă corpul are noroc, îți simte atingerea caldă și doritoare în fiecare seară. Dacă privirea are noroc, îți vede zâmbetul încrezător în fiecare dimineață. Dacă vocea are noroc, îți spune fără teama că ți-a greșit numai ca să o ierți și că îi este recunoscătoare vocii tale pentru mângâierea pe care i-o aduce în fiecare zi.

Esti dator sa mergi mai departe!

Standard

Cand perspectiva singuratatii isi arata coarnele hidoase, mizeria tristetii in doi parca nu mai pare asa sufocanta. Nici nu mai stiu daca asta se cheama iubire sau lasitate si nu pot sa inteleg puterea cu care te subjuga un om care nu te vrea cu el decat cand te evapori, dar lasi urme scarboase la lacrimi si umilnta, asta ca sa stie pe unde sa vina sa mai verifice ca respiri tot sacadat la vazul lui si sa isi reconfirme dreptul de a te avea numai pentru el cand doreste.

Daca toate lucrurile pe care le fac ar fi atat de hotarate ca incapatanearea prosteasca ca numai un om poate sa faca din viata asta sa merite trecerea timpului, as fi un om de succes. Daca fiecare esec ar durea atat de tare ca acesta probabil ca as face mult mai putine greseli si nu mi-as mai da voie sa sper nebuneste ca lucrurile pe care mi le doresc sunt sigur ale mele sa fie traite si nu am cum sa le mai pierd odata castigate.

De cate ori te poate intoarce din drum parfumul discret al vremurilor trecute si neimplinirea ce doar statea sa se implineasca? De cate ori te poti decide sa nu mai suferi numai ca sa gasesti voluptate in insasi durerea marsava, numai ca sa nu uiti cum este sa simti ceva? Cat timp sa vrei sa daruiesti ce ai mai bun si mai frumos doar unui om care nu poate, nu stie si, daca ar afla, tot nu ar vrea sa iti dea macar bucata din sufletul pe care odata a pretins ca il doreste al tau?

Poate sunt nimicuri, farame de iubire pentru celula murdara in care ai trait multi ani de zile, despre care te-ai mintit ca e frumoasa ca sa iti implinesti dorinta de a-i apartine, dar despre care stiai ca nu te incape si te stinge si, totusi, cand iesi, iti lipseste raceala peretillor, golul definit ca spatiul tau si siguranta neintamplarilor.

Acum trebuie sa traiesti, sa faci in fiecare zi lucrurile de care uitasei ca iti mai plac, sa vorbesti deschis despre tot ce iti trece prin cap cu oameni adevarati, care la randul lor traiesc si simt si se bucura si sufera si cred si spera si au dorinte. Acum trebuie sa dai altora, asa cum stii ca poti si asa cum iti doresti, sa marturisesti dorintele tale si framantarile din zi si din noapte, fara ca o autoritate suprema sa iti repete, fara exceptie, ca tot ceea ce crezi si spui este rusinea existentei rasei umane si dovada mediocritatii din care nu ai nicio sansa sa te ridici.

mergi mai departeEi, si ce, ma gandesc!? Ce o fi rau sa fii un oarecare, mistiut de vapaia tristetii cateodata si de neputinta? Cat poate sa mai umble corpul tau neinsotit de suflet? Daca diminetile iti sunt vesele si serile serioase, iar tristetea te mai musca numai cand diavolii trecutului iti mai adulmeca lacrimile si umilinta, e asta un semn de vindecare? Si daca lacrimile si umilinta te-au parasit si tu le cauti consternat, e asta un semn de lasitate si de dorinta de a nu merge mai departe? Poti sa repari ceva din ce a trecut? Poti sa respiri mai bine cand numai „daca as fi facut…” iti ocupa gandurile? Amagirea trairii unei iubiri inexstente frustreaza si imbatraneste. Bucuria inchipuita te condamna la singuratate. Gandurile pozitive fortate sunt la fel de rele ca iluzia fericirii pe care credeai ca o traiesti.

Poate nu poti azi si poate nu vei putea nici maine, dar daca iei fiecare zi pe rand si o compari cu trecutul in care nesiguranta, frica si deznadejdea in frumusetea lucrurilor pe care le ai de oferit erau baza actiunilor tale, vei gasi ca, si fara directie, ceea ce atingi intamplator ar putea sa se bucure si sa considere ca are noroc.

Ce iti doresti?

Sa ma iubeasca nespus, de fapt spus, declarat sus si tare si oricui, sa nu mai spuna „nu sunt cu nimeni si nu ma bucur de nimic”, sa ma iubeasca asumat si responsabil si nebun si disperat.

Asta o sa se intample!
Ai doar rabdare sa vezi cine!

Este de ajuns iubirea?

Standard

Este de ajuns iubirea? Eu cred ca da. Ea spune ca nu.

Cand te-am cunoscut zambeai si luminai incaperea. Acum esti trista si neplacuta. Vrei mai mult. Mereu vrei mai mult. Ce mai vrei, femeie nebuna, de la mine? Ce sa iti dau sa iti potoleasca foamea de bine? Cum sa fac sa fiu altfel? Ti-am pus graul sub calorifer sa cresca mare sa crezi ca iti merge bine la anul. Ti-am pus tricolul purtat pe perna cand ai fost plecata sa te simt mai aproape. Am suferit de foame cu tine ca sa putem sa ne facem un cadou de Craciun. Ti-am luat flori de ziua ta cu ultimii mei bani de pranz. Am plans cu tine la boala si am ras cu tine de copiii caraghiosi din parc.

Tu vrei mai mult. Tu vrei orhidee. Tu vrei sa te insotesc pretutindeni. Tu vrei sa iesim in locuri cu pretentii ca sa te simti femeie si vrei de Craciun mai mult decat o carte (care-ti place si care te imbogateste, dar e doar o carte). Tu vrei coliere si plimbari pe malul oceanului. 

Eu…eu doar te iubesc si te vreau asa cum te-am cunoscut. Tu…tu spui ca nu e de ajuns si vrei sa fiu mai bun. Straluceai goala in camera mica si o faceai un castel, temnita dorita a sufletelor noastre insetate de apropiere. Cand ne-am ratacit? Cand ai devenit rece si lacoma, acra si urata? Cand ti-ai transformat lumina chipului in cenusa si parul in serpi? Cand a devenit corpul tau tanar si frumos lemn putred si aspru? 

Tu…tu vrei mai mult decat iubirea mea. E prea putin. A devenit prea putin. Vrei mult. Mult. Mult prea mult sa am sa iti dau. Vrei, vrei, vrei si ai uitat sa dai. Eu…eu nici nu iti mai cer. Eu sper doar sa iti aduci aminte. Ai uitat ca odata erai norocoasa ca ma ai pe mine si nu iti mai doreai nimic altceva. Ai uitat ca tot ce iti doreai erau bratele mele si noptile lungi de dragoste nebuna si credula. Ai uitat cat ti-a placut inelul meu din frunza de lalea pe care ti-am facut-o cadou de 8 martie. Ai uitat ca visam frumos la libertate si la nemurirea iubirii noastre.

Doamne, cand te-am pierdut? Cand ai devenit tu orice femeie? Cand ti-ai ascutit prima data vocea si eu nu am observat? Cand a muscat cancerul lumii din carnea ta alba? Cand ai inghetat patul nostru in aschii taioase? Unde esti tu, iubita mea, cu zambet si ochi calzi, cu drag pe buze si in suflet? Unde e sufletul meu oglindit in tine si viata mea frumoasa cu sarutari pe ochi si frunte si brate calde de femeie indragostita?

Hand Reaching

Te vreau inapoi!

„Vin.”

 Poti?

 „Ma ierti?”

 Ramai?

 „Sunt norocoasa ca te am.”