Scrisoare deschisă pentru cel pe care nu l-am iubit destul

Standard

Celui pe care nu l-am iubit destul: Îmi pare rău! Îmi pare rău de atâtea lucruri!

Îmi pare rău că te-am făcut să suferi. Cum și de ce am făcut asta…? Se pare că numai asta pot să fac cu talent. Lucruri care pentru mine nu înseamnă nimic pot crea valuri uriașe de trăiri în sufletul persoanei care mă iubește. Ce păcat de atâtea diferențe care au împiedicat lucrurile frumoase pe care le-am simțit să se vadă așa cum au fost! Și ce păcat de atâtea certuri și inutile explicații!
Îmi pare rău de mirarea mea de fiecare dată. Îmi pare rău că nu am putut să cred lucrurile spuse și sentimentele care-ți determinau reacții pe care nu le înțelegeam. Îmi pare rău că am realizat mereu prea târziu că ceea ce mi-am dorit întotdeauna să-mi stea alături era acolo langa mine, doar că în altă formă, cu alte trăsături decât îmi imaginasem eu. Am greșit pentru că încă așteptam și căutam…și nu trebuia să mai fac asta. Am greșit că nu ți-am dat timp.

Am încercat să DEvalorizez relația noastră…Nu îmi asum nicio vină pentru sentimentele pe care le-am trezit, dar îmi asum toată vina pentru modul în care am reacționat. De ce, nici nu mai contează. Fiecare este responsabil și mereu vinovat de comportamentul său și de deciziile luate.

Ca să nu-ți explic nimic am țipat doar că am multă treabă, că sunt obosită și că îmi trebuie liniște. Cu tine a fost ușor. Tot ce puteai să faci era să mă critici pentru asta. Ca să nu mă pierzi, mă lăsai. Lucrurile nu erau nici pe departe atât de grave încât să pleci. Iar eu persistam în blocaje pe care nu am putut să le explic și pentru care am inventat motive tâmpite – nu am vrut să îți spun niciodată că nu e treaba mea cum te simți, eu nu așa simțeam, dar nu aveam putere să îți trăiesc și ție nesiguranțele.

Passengers Entering Subway TrainEu nu am așteptat luni de zile un sărut și o îmbrățișare…Mie mi-a fost ușor. Dar când au venit le-am oferit cu teamă și neîncredere. Pot să fac asta atât de ușor când nu îmi pasă…Dar cu tine nu mi-a fost ușor pentru toate motivele înșirate mai sus și pentru că mi-a fost teamă să îți explic cum am să te rănesc, că te văd suferind și nu e nimic ce pot să fac să împiedic momentul…să nu rănesc pe cineva, să nu fiu eu rănită, să nu fie nevoie să explic sau să accept, să nu mai trec iar prin procese de selecție din care ori să fiu eu cea mai bună, prea bună, cu toate calitățile din lume, dar să nu ofer niciodată acea siguranță, ori prea puțin, ne-destul, prea acolo, dar să nu fiu niciodată o opțiune valabilă.

Pentru că am văzut numai sfârșitul, am greșit foarte mult. Pentru că am fost prea atentă cu mine am greșit foarte mult. M-am gândit la mine cu tot nimicul pe care îl aveam în jur, dar nu voiam să îl pierd, și nu m-am bucurat din plin de momentele care îmi erau oferite mie și atât, fără nicio altă încărcătură.

Îmi pare rău pentru tot ce am făcut pentru că, intenționat sau nu, ne-a adus aici, în momente în care eu pot să dorm și tu nu, în care eu mă mir de ce am putut stârni și îmi hrănesc, chiar dacă cu rușine, orgoliul, iar tu suferi. Am fost acolo, nu mai vreau să fiu și mă urăsc că am creat eu atâta durere, ceva ce nu mi-am dorit niciodată. Pentru toate astea îmi pare rău și-mi cer iertare!

Ai dreptate, eu nu simt la fel. Nu o să mă opresc niciodata sa spun „te iubesc”, pentru că simt asta, dar nu la fel ca tine. Și nu a fost corect să ți-o spun fără note de subsol, când ele existau. Știam, dar am crezut sau mi-am dorit să pot să mă îndrăgostesc, dar, și dacă am avut vreo pornire, mi-am dat repede filmul înapoi la dățile în care asta s-a sfărșit rău. Și am ales să aștept să mi se întâmple, perfect, surprinzător, nu să o decid.

Regret ce am făcut pentru cât de mult rău am provocat. Altfel, am dat din mine numai când te-am sărutat pe tine…nu am dat tot, dar am dat mult…Nu știu ce a fost și ce o să mai fie. Singurul lucru pe care îl doresc acum este să pot să fac cumva să șterg tot răul pe care l-am făcut și să alin într-un fel sau altul durerea provocată. Mint. Îmi doresc mai mult. Mai vreau să mă îndrăgostesc și eu și să uiți, să nu îți fi provocat sechele, să mai poți!

Nu sunt o „statuie frumoasă”, nu sunt „un înger”, nu sunt eu „femeia”…sunt atât de departe de toate astea. Simt și am nevoie de cineva numai pentru mine. Ce a ieșit de aici!? Sunt un om simplu, cu câte greșeli și rele implică asta, cu câte lucruri frumoase și cu câtă căldură implică asta. Pot să fac mult rău, pot să fac mult bine…Nu mereu e intenționată nici una, nici alta.

Îmi pare rău! M-am jucat o vreme, apoi nu am mai știut ce să fac…Dar, indiferet de ce am făcut-o eu, tu nu meritai…Și îmi pare foarte rău!…Am fost prea sus și am căzut.

Anunțuri

Hai, pe bune, unde ești?

Standard

Vânătoarea ne stârnește, știm cu toții, adică ne și sperie, ne și place; îți aduce satisfacție să muncești pentru un ceva dorit și după aia să îți înfigi călcâiul victorios în vânatul proaspăt, istovit, dar ușurat că a încetat cursa și poate să își întindă mușchii spre relaxare.

Câteodată vânatul e fad, leșinat, ce vezi, cam aia primești și știi de la început ce gust o să aibă. Îl mesteci mai încet sau mai repede – depinde cât l-ai alergat – și, de cele mai multe ori, te saturi cam dintr-un sfert. Mai iei o pauză, vezi dacă îți mai trebuie sau ești deja de-a dreptul sătul. Mai guști puțin, fie pentru că ești masochist, fie din naivitate, oricum căutând numai să descoperi un gust nou, mai bun, altfel. Eh, dar nu e nimic spectaculos; așadar cercetezi iar zările, îți alegi ținta, întinzi arcul, încarci pușca, încordezi bicepsul, fluturi din gene, o iei de la capăt cu vânatul așa cum știi tu mai bine și…știi ce urmează.

Dacă te mână foamea sau gustul fin, nici nu știi și nici nu-ți pasă; tot ce vrei este să reușești să îți potolești nevoia de ceva sau dorința de altceva. Contează să te liniștești un moment pentru că ai căpătat un ceva nou și cu el speranța. Poate e ăsta gustul de care nu mă voi plictisi niciodată, poate e atât de puternică senzația că îmi trebuie numai puțin în fiecare zi și o să îmi ajungă, o să mă țină, nu o să mai caut, o să mă opresc din alergat. Poate, dar mai așteaptă…

Câteodată vânatul este fabulos, te aleargă și te ostenește, apoi te lasă să îl guști numai puțin, ca să înțelegi bine ce poți să pierzi dacă renunți; te liniștești și îți permiți să adormi, istovit de alergătură, crezând c-a dat norocul peste tine cu o asemenea pradă și te trezești singur și mai înfometat ca niciodată, neînțelegând că greșeala supremă a fost să crezi că meriți gustul și, mai ales, că îl poți avea permanent, fără să mai faci efort, fără să îți faci sursa de plăcere invalidă și incapabilă să mai alerge. Vânatul tău fabulos a rupt-o din nou la fugă spre vânători mai abili, mai puțin impresionați de gustul și culorile lui, versați în ale nepăsării și care știu să îi ofere ei vântului tău senzația de vânător.

Dar, dacă trece suficient timp, vânatul fad și vanatul fabulos se amestecă cu toate celelalte victime, ale tale, ale lui, ale ei, se simt și unul și celălalt prea puțin gustate și plictisitoare, stafidite de lipsa de atenție și privesc cu ochii mari spre oricine, spre tine, spre el, spre ea, spre oricine le trece prin preajmă. Vor să îi dea oricui bucățică cu bucățică din tot ce au și nu le mai trebuie dacă tot nu nu au cu cine să împărtășească bucuria degustatului.

Și, da, rolurile se amestecă, nu suntem niciunul pe deplin echipat să jucăm un singur personaj. Suntem pe rând sau concomitent (norocoșilor!) vânat și vânător, învățăm cu toții și să ne împiedicăm delicat și să tragem vitejește la țintă, lăsăm în urmă câteodată vânat făcut bucăți-bucățele după bunul nostru plac, pentru ca altă dată să ne dăm peste cap înventând cu orice preț rețete ingenioase menite să ne îmbunătățească gustul și să ne țină vânătorii interesați și îndestulați. Dacă până acum nu ai fost decât unul dintre personaje, stai liniștit, o să ți se întâmple să îl joci și pe celălalt. Nu, nu e un blestem, e o datorie să înveți să dai și să primeși, să știi cum să prinzi pe cineva din care să te înfrupți așa cum dorești, dar și să îți hrănești victima cu gustul tău bun măcar din când în când ca să nu o pierzi înfometată și să nu o omori mai devreme decât îi era timpul.

fantasy archer girlOk…ok…acum…eu mă prezint cu suficientă energie să mai alerg vânat și cu suficientă cărniță negustată să mai bucur papilele fine ale unui vânător. Da, domnule, am! Am într-o mână arcul cu care trag la mare și mică distanță și în cealaltă un mușchi delicios din care să te hrănești câte puțin în fiecare zi. Sunt pregătită. Vreau savoare fără condimente nepotrivite și arme numai pentru apărare. Și, cum am decis că speranța găsirii gustului totdeauna neplictisitor și a împărtășirii bucuriei degustatului zilnic este ceea ce ne face să mergem mai departe, eu cred că și tu ești echipat la fel.

Deci, hai, pe bune, unde ești?

Play this! Rămâi optimist! 😉