Visele NU se implinesc de Craciun!

Standard

E lumea plina de „fapte bune” si de clisee si asta pare a fi luna perfecta pentru ele. Pentru ca avem nevoie de speranta si de impliniri in viata noastra, pentru ca vrem sa ne simtim mai bine si pentru ca vrem sa stim ca nimic rau nu o sa ni si intample, (re)actionam haotic si sporadic, pe unde putem, cand ne lasa cheful, cand nu ne chinuie lenea si cand propria situatie e atat de jos incat speri ca o fapta buna mai poate sa iti schimbe un pic norocul. Pe loc daca se poate.

De ce nu o facem tot timpul? De ce implinim „vise” de Craciun si apoi ne holbam sub pom ca sa vedem daca se materializeaza si ale noastre? Ne reamintim rugaciuni prafuite si le repetam cu disperare cand ne doare mai tare si credem ca lucrurile bune se vor revarsa peste noi pentru ca nu meritam atata rau si ne injuram soarta cand ne trezim in aceeasi mizerie din nou si din nou.

De cele mai multe ori numai de atat suntem in stare. Unii oamenii sunt atat de prosti incat nu se prind niciodata si mor repetand greseli pentru ca e mai confortabila obisnuinta decat lupta. Altii sunt atat de destepti (?), dar atat lenesi si de resemnati ca soarta lor e sa crape chinuiti sufleteste si/sau trupeste, incat renunta la fiecare pala de vant potrivnic si la fiecare cuvant dur de la un oarecare.

4 lumanari aprinse la vii si morti si doua rugaciuni stangace nu vor schimba nimic. O luna de dieta si sapte de imbuibat nu te vor face niciodata fotomodel. 2 ture de parc si 5 weekenduri legate afundat in canapea nu iti vor aduce sanatatea inapoi. O fapta buna si 30 de mizerii facute altora nu te fac un om bun. Cel mult fals. Intr-un termen mai delicat, inconsecvent.

Cand te consideri prea bun si tot ratezi sa o arati solutia nu e sa deplagi lipsa de intelegere, ci sa incepi sa demonstrezi. Si daca o faci o singura data, nu e destul. Si recordurile mondiale sunt doborate. Si cata munca e sa ajungi acolo…Chiar si pentru „cel mai lung carnat din lume”, ca este un exemplu bun si de cooperare, nu numai de efort individual.

Asadar, dragii mei, dupa 33 de ani de multe suisuri si picaje dure, dupe experiente nici pe departe atat de interesante ca ale multor altora, dar extrem de bine interiorizate si marcante, si bune, si rele, dupa o relaxare prosteasca cum ca de acum „merit”, dupa mai bine de doua saptamani de simboluri, reactii, vesti bune si vesti rele, drame si sperante si trezire la realitate, luati de la mine aceasta constatare: visele NU se implinesc de Craciun. Ele se construiesc, de Craciun si in oricare alta zi din an. Cu munca, cu dedicare, cu minte limpede si echilibru, cu renuntare la renuntare si cu verticalitate. Trebuie sa ceri si apoi sa pui umarul la ce ti se da. Nimeni nu merita nimic pentru simplul fapt ca exista, in afara de a fi lasat sa isi faca drumul. Sa decizi sa ii dai mai mult este o chestiune de generozitate. Sa decideti sa va alaturati si sa faceti mai mult pe lumea asta este o chestiune de intelepciune.

Cat despre renuntat si vaicarit…ai grija pentru ca incepe sa te defineasca cam de pe la a doua, a treia oara cand o faci. Si o sa iti contureze imaginea de sine perfecta pentru a te seta pentru esec. Fiecare suntem responsabili pentru soarta noastra si cum alegem sa ne raportam la ea pentru ca, da, ne-o facem singuri si, ca orice lucru facut cu mana ta, vrei sa ti-l faci bine.

Luati ca prim sau al 100-lea pas spre bine pe care il faceti aceste campanii. Sunt non-cliseu daca o faceti cu drag, si suflet, si fara asteptari. Amintiti-va si in ianuarie de oameni carora le faceti un bine acum si transmiteti-le ganduri si energie buna, chiar fara sa ii contactati direct. Scrieti-le si o scrisoare despre speranta si viitor si dati-le mai mult decat orice ambalaj. Pentru ca acesti copii si adolescenti cu nevoie si speranta au facut la randul lor un efort de mai bine. Si-au facut o lista de dorinte, cred in implinirea lor si le comunica mai departe. Ca si voi si mai ales la varste fragede, ei au nevoie sa creada in continuare. Faceti o incercare si vorbiti despre ce faceti numai pentru a ii implica si pe altii. Atat!

Campania ShoeBox

Vrei sa fii unul din spiridusii lui Mos Craciun?

Reclame

Vremea schimbării sau vremea rămânerii

Standard

Gândul care de multe ori nu te lasă să dormi stăruiește peste zi undeva în fundul capului tău și te mână dezamăgit prin orele crunte până vei adormi din nou și vei simți că te lasă, măcar un pic, să închizi ochii. Ai știut dintotdeauna că este destinul tău să fii bun și împlinit, numai că timpul trece, tâmplele ți se albesc cu fiecare an și ție, pur și simplu, nu ți se întâmplă. Cauți încrederea adevărată de sine și mulțumirea. Ești cel mai încrezător om pe care îl cunosc cei din jurul tău. Cel puțin asta văd ei. Ai zâmbetul cu tine ori de câte ori este nevoie și știi să îți activezi duritatea atunci când vrei să pari invincibil. Își iese de fiecare dată. Te crezi minunat. Ești minunat.

Și totuși…nu o simți. Ești prea departe în viață ca să fii copilul speriat pe care îl descriu cărțile și care să merite, din milă, drag și grijă, îndurare. Ești mai degrabă imaginea diformă, tristă a idealului tău, construită din petece de reușite în care ai reușit să crezi în tine, cusute cu ațe de invidie și puțină dragoste, câtă ai crezut că ești demn să primești, împrumutate de la cei pe lângă care îți duci existența.

Oamenii sunt exact așa cum se simt. Oamenii nu sunt așa cum sunt văzuți. Succesul cu care îți îmbraci unii semeni poate să fie singurătate cruntă pentru ei. Frumusețea chipurilor poate să ascundă suflete urâte și speriate, chinuite de angoase, păcate și eșecuri. Siguranța poate fi suflet de piatră, lipsă de viață în vene. Zâmbetele pot fi armuri. Și nu e vina lor că sunt atât de violenți în reacții. Oamenii speriați, cu interioare zguduite de îndoieli, simt mereu nevoia să se apere. Pentru că nu își știu puterea de rezistență sau, pentru că, odată, în trecutul lor, i-a durut prea tare și nu au rezistat, mușcă înainte să îți dea seama dacă mâna pe care le-o întinzi este ca să îi rănească sau ca să îi mângâie. Oamenii nesiguri sunt cei mai virulenți critici – ai tăi, ai lumii – cei pentru care riscurile sunt întotdeauna prea mari, cei pentru care lucrurie trebuie să vină ușor sau nu sunt ceea ce trebuie să fie, cei care vor da cel mai tare, cei care te vor răni cel mai tare, cei care vor pleca mereu primii. Dezamăgiții cu acte și temei.

Când îi ai în preajmă și te gândești că, prin comparație, tu ești atât de puțin, mai uite-te încă o dată bine la ei. Vezi cum reacționează. De oamenii nesiguri, deși, înțelegând, ai să îi compătimești, trebuie să îți fie mereu frică. Dacă poți, ocolește-i; dacă ți se pare că merită cumva efortul, întinde-le, încet, o mână. Cel mai probabil te vor răni, dar nu te înveți minte decât după ce vei fi încercat de câteva ori.

ImageCeea ce spui a avut mereu greutate. Oamenii din jur te-au crezut întotdeauna. Ești autoritatea în orice domeniu. Treptat, simți că îți pierzi puterea. Ceilalți te cred și te respectă…în aparență. Ești la fel de puternic în fața lor pe cât erai și altădată. E tot ce ai. Sau nu mai ești!? Încet, încet privirea lor se schimbă. Frica lor se transformă. Uneori e milă, alteori e dezinteres. Oricum nu mai e la fel. Cu vârsta, tu înveți să te ascunzi mai bine, ceilalți învață să te citească mai bine. Cu vârsta, jocurile sociale și intime se demască.

Ești atât de sigur pe cât te simți cu adevărat. Și la fel de singur. Uite-te în jur. Spate de armuri și ziduri sau ochi calzi care te privesc înapoi? Milă, frică, lehamite sau drag, bucurie și încredere?

Bravo, din orice pricină ai ajuns aici, ai ajuns pentru că așa ai ales. Iar dacă vrei să schimbi ceva sau să rămâi unde ești, doar tu poți decide.