De profesie „sunt iar pe drum”

Standard

O poveste incalcita despre lumea asta larga, despre orasele mele si despre „drumurile noastre poate”.

Se spune despre sagetatori ca iubesc calatoriile. Ceilalti nu inteleg prea bine ce iubim noi, ca nu e vorba (numai) de destinatie, ca nu e vorba de o finalitate, ca e tot pachetul, drumul spre acolo, drumul pe acolo, experienta, drumul acasa, toate trairile de pe parcurs, teama, curiozitatea, necunoscutul, incantarea, familiarul, plictiseala placuta a aceluiasi loc, toti pasii care sunt in afara unei rutine, tocmai lipsa rutinei si libertatea de a o alege numai daca vrei.airport

Ne incarcam din aeroporturi, si gari, si autocare, si trenuri, si avioane, si hoteluri, din somnul scurt pe fuga, din caratul de bagaje, din despartirile temporare si intalnirile savuroase, din relaxarea singuratatii si din bucuria sincera sa fii inapoi.

Cred ca omul trebuie sa aiba o casa numa ca se se intoarca la un punct de echilibru, sa aiba acolo centrul sufletului lui, punctul de verificare si de reculegere daca ajunge in starea aia, dar e dator sa se miste in lume ca sa incerce sa cuprinda cat mai mult din ce are ea sa ii ofere, ca sa nu ramana tamp si limitat, sa respire din toate parfumurile, sa incerce din toate gusturile, sa poata sa aleaga stiind clar si numai prin experienta lui ce ii place si ce ii trebuie cu adevarat, unde vrea sa fie, unde este „acasa” si unde sa nu mai incerce sa ajunga.

Am patruns orase, mai mici sau mai mari, mai aproape sau mai departe, numai o singura data sau in repetate randuri si am inteles ca oriunde gasesti ceva care sa te faca sa vrei sa te mai intorci merita sa faci multe poze si sa creezi multe amintiri. Ai sa alegi uneori sa ai noi si noi experiente si ai sa lasi in spate, fara sa iti fi propus si cu mare usurinta, locuri care te-au incantat cum nu credeai posibil si in car erai candva sigur ca revii. Dar ai sa te lasi furat, cum nu stiai ca poti sa te pierzi, de strazi obscure si locuri nepopulare, dar care iti pun in miscare toate simturile si te subjuga din nimic.

Am pasit singura intr-un Paris cliseu, al iubirii si al cererilor de viata impreuna la picior de turn, si l-am experimentat altfel, cu fiori si incantare, cu gustat din primii oameni diferiti, complimente pe strada si viata echilibrata, prietenie si intelegere ca fiecare oras este pentru fiecare dintre noi altceva si ca nu avem voie sa ne acuzam de modul in care stim sa traim experientele. Am luat Venetia ca pe o masca – o promisiune a unei eternitati…scurte, a unei iubiri nestatornice intensificata de gondola si entuziasm prematur, ceea ce se vede frumos si ceea ce este in spatele zidurilor colorate, ca pe o grija sincera pentru cum ma simt eu si o impotenta de a imi da un sentiment real de bine. M-am bucurat de toate culorile unei Barcelone nebune, care este despre orice, despre iubire jucausa, despre prietenie, despre distractie fara griji, ochi dulci si ochi frumosi, vin acum, vin si la anul, vin mereu si e la fel de bine. M-am plimbat intr-o Londra matura, asumata, constienta de decadere, dar voluptoasa si pretentioasa sa traiesc in ea cea mai frumoasa si optimista perioada a unei iubiri, piperata apoi, sub nori specifici, de soapte spaniole care incercau sa mai spele amintirile vechi, dar care nu au putut vreodata sa ii combata eleganta. Mi-am pazit spatele intr-un Amsterdam prea dinamic ca sa nu il parcurgi in gasca si i-am promis ca revin candva cand am sa fiu pregatita. In alte colturi de Spania am gasit confort si caldura, familie buna si dor de casa. Viena e impozanta daca iti place genul, te satisface cand e noua, te recheama pentru siguranta, dar am uitat-o repede. M-am indragostit de Praga si imprejurimi in repetate randuri, i-am sorbit si ploaia, dar m-am si lafait in soarele ei, i-am dat toate sansele si toata increderea ca o sa stie sa ma tina si va fi cu siguranta acolo si o poveste frumoasa de Craciun. Intr-un Frankfurt corporatist si robotic m-am indragostit de trei ori pe aceeasi strada si am sperat de trei ori in aceeasi biserica ca e ce trebuie si ca pot sa fiu fericita si intr-un oras mai rece. Am plecat fara regret de fiecare data ca sa mai testam si alte orase, nu a fost convingator. Roma a fost despre preietenie, cea mai impacata iubire, cea mai sigura intoarcere acasa, cea mai frumoasa explorare. I-am dat Salonicului toate valentele unei Barcelone mai mici, plina de viata, si imi aduc aminte numai cu efort pasii de acolo. Este frumos…pentru altii. Am trait experiente magnifice in camere mici din tari si mai mici cu oameni mari si frumosi cu care mi-am reconfirmat puterea de a forma legaturi speciale, fie si in trecere. Si tot o promisiune mare a fost pe nisip de plaja romaneasca, pustie, feerica. Acum plaja aia este prea populara. Sarajevo a fost o experienta exotica, speciala, un disconfort oarecum placut si incredere oarecum castigata. Si, cum lucrurile cele mai frumoase sunt uneori chiar in fata ochilor tai, am trait si respirat Sibiul cu inconstienta, ca sa il inteleg abia tarziu, mult mai tarziu, ca a fost cel mai sincer si curat drum pe care l-am facut, cea mai iubitoare privire peste mine, cele mai fierbinti nopti din viata mea si cea mai sigura destinatie…de care am fugit mancand pamantul de frica sa nu mai tina legata intr-un singur loc, acelasi, pe viata.

Orice alt oras, orice alta destinatie a fost prea putin…le-am trait si le-am uitat. Nicio gara cu durere mare la plecare, niciun aeroport destul de incalcit in care sa ma pierd.

Nu am acum nicio idee care va fi sa fie urmatoarea mea destinatie, dar, daca este ce trebuie, atunci cu siguranta ca va avea pe fundal „Va rugam, cuplati-va centurile de siguranta”! Macar atat ca sa ma tina, temporar, pe loc…

E ţara asta o manea, păcat de ea!

Standard

E ţara asta toată o manea şi valul vine în forţă “de pe litoralul românesc” unde nu mai am nervi să stau mai mult de două zile şi alea dacă mă alcoolizezi bine seara să uit de ce am păţit peste zi şi să mă păcăleşti dimineaţa că greaţa e de la alcool, nu de la multă lume proastă. Îmi vin în mine numai clişee de genul “opriţi pământul, vreau să cobor” sau “avem o ţară frumoasă, păcat că e locuită”.  Miroase în autobuze şi-n metrou de parcă suntem toţi muncitori la drumuri şi poduri pe caniculă şi mâncăm toţi la prânz brânză cu ceapă şi hamsii lăsate la soare două zile. Spălatul pe dinţi la prima oră pare chiar mai SF decât ăla de dinainte de culcare, dar când vine vorba de comentat deschidem toţi gura fără nicio jenă şi nicio reţinere. Dacă mergi în cârd eşti prea încet şi întârzii populaţia vânjoasă din ziua de muncă, iar dacă vrei să urci şi la picior pe scările rulante, pe stânga, cum e permis, turmă de oi leneşe cu fundul mare ce sunteţi, te apostrofează inevitabil un hipopotam transpirat care nu poate să îşi urneasă micul dejun mai pe dreapta scărilor. Asta după ce tu ţi-ai inceput oricum dumul îngreţoşat de la călcat pe coji de seminţe, chiştoace de ţigări şi scuipaţi şi ai ştiut mai bine decât să mănânci de dimineaţă.

Dacă prinzi un şir din ăsta de melteni într-o zi în care îţi vin simultan şi ciclul, şi ratele (ştie şi populaţia masculină cu femei acasă cum se simte asta!), chiar că stai să faci moarte de om – unul, doi, o sută, mii de murdari, needucaţi, nesimţiţi, fără simţ al ridicolului, fără bun simţ cu siguranţă!

Când o să înţeleagă şi ţara asta că dacă ai ceva de aruncat nu îţi scade burta dacă mai faci doi paşi până la un coş de gunoi, că căcaţii de câini put şi trebuie luaţi de pe stradă în pungi şi aruncaţi la gunoi? Află nesimţitule că în acele coşuri de colectare selectivă, puţine câte sunt, dacă nu crezi în ele, plm, poţi să laşi cretini ca mine să încerce, dar nu-ţi mai arunca tu toate murăturile din casă la grămadă de lene să mergi la ghena din spate. Mai află tu divă de cartier că tricourile pe care scrie “chic” spun despre tine fix opusul, iar brăţara la glezna umflată te face să arăţi ca Gaia (verifica Zoo Bucureşti, o imagine tristă) şi nu ca Shakira, idolul tău în viaţă. Nu e nicio mândrie când copilul tău loveşte oameni sau animale, iar pe tine nu te face o specie evoluată să îţi baţi joc de acela cu ochelari sifon de pe scaunul de vis-a-vis pentru că ăla ştie să citească! Mimozele de la piscine care râd de femei în vârstă care vin să facă sport mai au maxim 10 ani şi expiră şi o să umple scările de bloc cu copii, seminţe şi bârfe veninoase şi mai grav este că o să îi educe şi pe ei la fel ca tot ce am descris mai sus. O să fumeze în lift, o să răspăundă la “Fă!”, dar o să îşi susţină acel bărbat cretin când o să ma înjure pe mine că îi spun să îşi ia dracu’ pachetul de ţigări gol de pe jos.

Unde găsim, domnule, soluţie multă şi bună împotriva gândacilor!?!?

Soarele meu corporatist

Notă

Se uită curios către lumea care îi trece prin faţă de parcă ar vrea să afle dintr-o privire toată experienţa omului aceluia cu care intră în contact. Culmea, crede că şi poate şi decide rapid, dar mereu cu o rezervă care trebuie umplută în timp, cine eşti şi ce poate ea să facă cu tine. Fiecare replică de-a ta întâlneşte experienţa bogată de viaţă în replica ei aruncată tăios sau jugubăţ, dar niciodată plat. Lili nu este plictisitoare. Lili este izvor, este almanah, este mai curioasă ca un copil care descoperă lumea şi la fel de inocentă ca acesta. Este suflet, şi ochi, şi energie vie gata să se împrăştie în fiecare zi să nu lase neatins niciun colţ de lume umblat în mers rapid. Vrea să îţi spună tot dintr-o suflare, cum nu este omeneşte posibil, şi reuşeşte să o facă (crede ea), dar trebuie să fii agil şi mereu prezent ca să nu îţi scape munţi de informaţie eliberaţi pe secundă. Nu s-a născut încă urechea pentru gura ei, dar insistă să te provoace să ţii pasul. Şi-ţi repetă, cu ochi suspicioşi, că ori eşti tâmp, ori răuvoitor, dar cu un drag de mamă atotştiutoare şi înţelegătoare cum nu o să crezi vreodată că poate să fie după o primă vedere.

Lili crede prea puţin despre ea pentru ca ştie că tot ce are ea în tolbă este prea puţin faţă de ce ar putea să aibă. Lili crede oamenii răi sau incompatibili care i-au trecut prin viaţă şi care au lăsat urme gri. Lili nu ştie că ei au avut noroc să o cunoascăşi că nu au fost suficient de puternici ca să îi facă faţă.

Lili este dragoste şi nebunie şi primul impuls. Este zgomot şi culoare şi pace că ai mereu acolo un om pe care poţi conta. Se dăruieşte oricui i-o cere şi nu ştie ce înseamnă NU. Uită de ea şi îşi promite mereu, dar nu se ţine de cuvânt, că o sa fie mai atentă cu cine este şi cu ce are, cu cât dăruieşte şi cu cât cere înapoi. De fapt, ea nu prea cere. Aşteaptă doar. Şi îşi ţine rănile departe de ochii lumii şi şi le pansează singură fără să pretindă nimic de la cei din jur. Şi ar avea dreptul să o facă!

Lili este frumoasă şi putenică cum nici nu ştie că este şi bulgăre de veselie împachetat în arici pentru că aşa crede ea că se protejează de lume. Habar nu are că lumea o vede. Ok…doar unii, dar cei care o merită! 🙂

Unii oameni îţi intră în viaţă ca să vezi cine eşti şi ce poţi să fii! Şi, indiferent cât stau ei prezenţi, poţi să te consideri binecuvântat numai pentru că i-ai întâlnit.