Reclamație de țară!

Standard

Sunt stres, e clar, altfel nu le-aș mai lua așa în tragic! Dar mă tot întreb dacă mai scăpăm și nu creeeed 😦 Iaca de ce:

…O doamna scoate mănușile din buzunar când urca treptele de la metrou și, odată cu mănușile, ies și cad pe jos și câteva hârtii de 10 lei. Măresc un pic pasul, iau banii și sprintez frumos pe tocuri să prind femeia. O trag de mânecă, îi spun ce s-a întâmplat, dau banii și aud în spate din gașca de alți călători cu care am împărțit vagonul: “Ce proastă!”…

Mă contrariez preț de 3 minute, îmi urmez calea și…

…lipa lipa pe Polizu. La geamul nu-știu-cărei facultăți e acolo iese o altă doamnă. Eram fix în dreptul ei, se sperie și se trage înapoi de la fereastră. “La dracu’, știam eu că trebuia să mă machiez mai mult astăzi”, mă gândesc ușor dezamăgită, dar îmi urmez calea…Fac trei pași, aud în spate ceva care cade pe asfalt și mă întorc: coji de fistic, frate! Aruncate de “doamna” mea fix pe trotuar dintr-o sală de clasă…Și eu care credeam că ăla după care am alergat cu „v-a căzut ceva” să îi dau cutia de algocalmin, goală 😉 , “scăpată” pe jos, era nesimțit. A fost un finuț, după asta a băgat-o în buzunar…

…Să ne scoatem cazier. Ceva cercetare pe google, câteva telefoane ca să identificăm unde s-a mutat (provizoriu…de 2 ani) secția de poliție, încă 3 transferuri pe centrala poliției ca să aflăm programul, un drum la poșta după timbru (wtf! să îmi explice și mie cineva asta, vă rog!), să plătim tot aici o taxă de 10 lei cu o taxă de mandat de 5!, dar..na și, all set, to the police station. Șoarece în labirint și mai multe nu până la ghișeul (provizoriu…de doi ani) unde se depun actele, dar mai sunt 10 minute până la închidere și nu m-am învoit decât 10 minute de la birou, toate bune!

„Cine e Marian, soțul?” “Nu, tata.” “Păi și v-a plătit el?” “Nu, eu.” “Păi apare pe chitanță!” Shit, pe scurt, greșeală de copiere la poștă, toate datele bune, CNP și toate alea, dar numele lu’ tata și nicio șansă să mai iau acum cazier. “Mergeți la poștă (de la dracu’n praznic de unde am plecat fuga) să vă pună o ștampilă ca sunteți dumneavoastră”  (În frunte!? Doamne ferește!) “Chiar nu se poate?” „Altfel, eu sunt bun de plată!” 10 lei? Vi-i las aici, numai să nu iau drumul de la capăt, nu de alta, dar sigur nu imi iese în 3 minute! 10 lei și vreo 10 ochi iscoditori de domni în uniformă care nu prea înțelegeau cum rezolvă asta problema și m-am gândit să mă retrag înainte să mă aresteze pentru mită (mică!).

…Poșta…”Păi v-a folosit tata CNP-ul?” Mori!!! Scrie numele meu, pune ștampila și lasă-mă să plec! „Nu se poate așa, ați plătit la colega, ea a greșit” Bine, bine, dar să rezolvăm! Juma’ de oră, coadă, șefe și diriginte, oare putem cu pixul? „Vă dau eu un stilou?” “Ștampila cu data de azi sau cu data de ieri când a plătit? “Cred că de azi e ok” zic eu și mă rog! „Ba nu, de ieri, că ieri era Gigela și ea a greșit.” Alea, alea, nervi și mirare, dracu’ știe dacă mâine nu mă arestează pentru fraudă că am luat pe 9 ștampilă din 8 și oricum tata mi-a folosit CNP-ul și „nici n-ați fost atentă!”….deci…da…my bad!

Și, înainte să revin cu povești despre scuipați de pe Polizu (fascinant!) și facturile RDS, vă mai dau o poveste de acum 5 ani – epopeea RATB – Metrorex – cu mențiunea că era un copil “de împrumut”, de prin vecini, dar lipit de mine cu drag și bine că acum se plătește online!

Extrase editate dintr-o reclamație

“Am incercat astazi, X 2009, sa incarc abonamentul RATB+Metrorex la centrul RATB de la metrou X. Ni s-a spus ca nu functioneaza „aparatul pentru Metrorex” de 3 zile, sa merg jos la metrou pentru ca pot incarca acolo. La casieria metroului ni s-a comunicat ca nu se pot incarca abonamentele electronice acolo si sa ne intoarcem la doamna de la RATB careia sa ii comunicam ca este…”o mincinoasa, ca nu sunt in stare sa isi tina contabilitatea si ca de-aia nu dau abonamente”.

Am decis sa mergem la centrul RATB de pe Calea Y, imediat inainte de Pod. Si aici ni s-a spus ca nu se pot incarca abonamentele, numai ca, de data aceasta, motivul era altul: „Abonamentele Metrorex  se scumpesc si nu va putem da”. La intrebarea fireasca „de ce” ni s-a spus ca pur si simplu nu se poate si ca putem suna la numerele de telefon afisate in geam.

Noi si noi surprize…La telefon (021.whatever – aproximativ ora 13.15) a raspuns un domn care nu si-a spus numele , dar a mentionat ca este de la serviciul de relatii cu clientii. Ii spun problema si imi spune ca nu ma poate ajuta pentru ca domnia sa este de la serviciul de paza, dar ca pot suna la 9391. Aici, doamna (care ulterior, intrebata fiind, a spus ca se numeste C… C..) imi spune ca nu are ce sa faca, ca nu acolo trebuie sa sun, ci la 021.wherever. Explicand toata povestea si insistand sa gasim o solutie, doamna hotaraste ca poate intreba seful de tura („domnul Titi”) care spune ca „directiva” este ca azi nu se vand abonamente Metrorex la RATB pentru ca aceste abonamente se vor scumpi de maine. Evident, intreb de ce astazi nu putem cumpara la pretul actual si…niciun raspuns. Poate mai deranjat este ca doamna C… gaseste ca replica linistitoare: „Ce sa facem doamna?Asa e criza! Salariile sunt mai mici, platim mai mult, asa e peste tot!”. Am revenit in cateva minute cu un telefon la acelasi numar 9391 sa intreb de ce, daca „aceasta este directiva”, nu este afisat macar la centre (am verificat ulterior si pe site-uri si nu este afisat nimic) faptul ca nu se pot da abonamente (desi cred in continuare ca nu este firesc). Doamna a mai intrebat seful de tura, a sunat si domnia sa la 021.whatever, de unde i s-a spus sa sune la casierie, de unde a aflat si mi-a comunicat (apreciez faptul ca am fost sunata in cateva minute!) ca, intr-adevar, abonamentele Metrorex se scumpesc de maine, dar Metrorex nu a trimis o actualizare si nu se poate opera nimic in sistem (ce inseamna exact, nu stiu) si sa sun la Metrorex sa reclam.

In jur de 13.45 sun la Metrorex, la 9264, unde domnul care a raspuns imi spune ca „noteaza” reclamatia mea (fara sa ceara nume, adresa centre RATB, fara nimic…) pentru ca persoana responsabila sa tina legatura cu RATB sa fie verificata daca a facut-o si, daca nu, sa se ia masuri. Am inteles deja ca nu ma mai putea ajuta nimeni cu incarcarea abonamentului…Poate maine…Dar incantata ca ma poate ajuta cu reclamatia (care, desi nu imi doream, ramanea anonima) ii spun domnului ca as vrea numai sa se ia masuri ca pe viitor sa nu apara asfel de situatii, sa fim plimbati de la un centru la altul si de la un telefon la altul si „sa ma plimb pe jos intre statii ca sa imi cumpar un abonament si cu un copil mic dupa mine”. Raspunsul domniei sale, in spiritul cu care trebuia sa fiu deja obisnuita, a fost „Bine, azi e frumos afara si macar l-ati mai plimbat si pe ala micu’!”.

…Într-adevar! Cât de bine!…

Minte-mă, te rog (,) frumos!

Standard

V-am spus astăzi câte ceva despre rezoluții, bilanțuri și alte prostii cu care oamenii se ajută să meargă mai departe în viața lor tristă lipsită de curaj și de inițiativă. Mă hotărâsem și eu să nu mai împroșc cu venin de fiecare dată când îmi vine, dar mi-e frică că îmi mușc limba încărcată și…mai am multe lucruri de făcut pe lume. Acum, nu-s chiar așa înverșunată în privința asta, până la urmă e treaba fiecăruia cum alege să relaționeze cu lumea și cu oamenii ei. Însă mă tot mir de ceva vreme (să tot fie vreo două luni, nu că ar fi relevant) la tot felul de întâmpări care îmi arată nivelul la care oamenii ajung (preferă) să se mintă și să se ceară mințiți numai ca să se protejeze de disconfort sau durere pe bune, deși ei știu mai bine decât oricine cum stau lucrurile.

Nu știu când am devenit atât de sensibili sau dacă așa am fost mereu, dar parcă nimeni nu mai are curajul să spună că are și bune și rele și, mai ales, să asculte când îi spun alții despre asta. Trecem PR-istic prin viață, să nu cumva să zguduim suflete sensibile, iar dacă al nostru e în pericol de învinețire, cu atât mai înverșunat ne mințim sau o cerem de la alții. În niciun caz nu ne arătăm frustrările, deși cei mai mulți dintre noi dețin și folosesc un portofoliu de înjurături care ar face gelos orice stand-up comediant, numai că le folosim în gând sau în trafic, când ne dăm viteji-amuzanți sau în crizele de isterie (numai) de la noi din casă.

„M-am îngrășat” zice ea tremurând un pic, dar destul de sigură că se va respecta convenția și va fi mângăiată pe creștet cu cel puțin un “îți stă foarte bine așa”, dacă nu cu un profesionist „nu știu de ce zici asta, vai, vai, ești nebună, uite eu cum sunt!”. Și cu cât mai mare certitudinea ta, cu atât mai virulentă provocarea și nevoia de “minte-mă!”. Cum altfel am să mă simt mai puțin vinovată când lopătez la prăjituri diseară?

“Tu nu te simți singur?” e în 99% (zic și eu) din cazuri, combătut cu „pot să am orice femeie vreau, numa’ că nu vreau acuma, plm, vreau liniște, de ce să mă leg la cap cu una, plm, să o scoți în oraș, plm, așa pot să ies când vreau eu, plm, dar nu vreau acum, nu că nu aș avea bani, plm, da’ nu știu, plm…!” Hellooooooooooo, nu asta era întrebarea!? Doamne ferește să spargă vreunul convenția, așadar…”Da, bă, plm!” Oricât de fericit ar fi ăsta acasă când îi face masaj prietenei lui, care îi face ciorbiță și prăjituri și cu care se pupă dimineața cinci minute la lift și își declară dorul de vreo 17 ori pe zi, nu o să îi spună cuceritorului abstinent nici că îl consideră un trist, nici că el e fericit așa (ba “chiar te invidiez, c-vocalăvocalăvocalăvocală” (I’m a laady 😉 ).

“Ai mei nu mă susțin” e dovadă clară de nenoroc, nu mai contează că nu i-ai mai dus un cadou maică-tii de când te obligau la școală să îi faci felicitări cu glob pisat, iar cu taică-tău te înțelegi numai când dovediți bărbătește 7 beri de fes, în clasica metodă masculină de relaționare sănătoasă, iar singurul motiv pentru care mai mergi în vizită este să te hrănești bine să te țină până data viitoare și poate mai prinzi și ceva bani de împrumut. Și, desigur, îți confirm și eu că maică-ta e, cu adevărat, să nu ai dubii!, absolut încântă să vă servească pe amândoi (3, 7, whatever!) și tu nu trebuie niciodată să te oferi să speli vasele sau să le duci gunoiul! Te-ar urî pentru asta! Nici nu o suna vreodată dacă nu ai nevoie de ceva că o să o îngrijorezi că nu mai ești nesimțit și dacă așa nu te mai descurci în viață!?

Cred că asta o să fie o postare cu urmări…în sensul că parcă mai am ce și cum și despre cine. Am și despre mine și despre tine, dar am să o zic în glumă și cu plm. Știu, n-am, dar…de ce? Pentru că altfel ne doare.

Minte-mă că mai vrei! 🙂

liar