Cum îți dai seama că îmbătrânești (by Chinezu)

Standard

Ne trezim cu ușoară panică că se termină vacanța și intrăm din nou în iureșul cunoscut fără să fi luat destulă energie bună din zilele astea. Și apoi citești asta și râzi că altă șansă pentru tine în afară de să trăiești frumos nu ai, de fapt. Fie cu bascheți, jeans și tricouri cu mesaje, pe bicicletă, pe munte, pe mese, mai tânăr nu devii. Keep it up, dar nu te minți că ai tot timpul din lume. Fă cât mai mult din ceea ce îți place, fie muncă, citit, broșe, copii, zăcut la soare, dansat, dragoste, știi tu mai bine. Alternativa este să trăiești urât, ursuz, cu frici și amânări. Vezi ce-ți priește!

DSC_1199

Pupici de la plajă. Încercați și voi în weekendul ăsta. Cu SPF, apă, o minge și o carte. Și, dacă vă complexează corpurile tinere superbe (aștia mici s-au născut toți merși la sală), căutați o plajă pustie și puneți-o (hihihi 🙂 ), că tot vine vorba, de făcut copii 😛

Da, de vreo jumătate de an încoace, tot mai mulți îmi spun „doamnă”. Cine știe, poate am devenit una!? 🙂

Text (MESAJ) perfect, preluat de pe chinezu.eu

Cum îți dai seama că îmbătrânești (by Chinezu)

La mine, cred, primul semn a fost când un copil de pe scara blocului mi-a spus “nenea”. Adică cum, măh? Să fiu pe scara aia în care am copilărit, să fiu lângă balustrada aia pe care am lustruit-o cu fundul ani şi ani şi să îmi spună mie puştiulică ăla “nenea”?

Apoi a apărut faza cu trecerea de la “băiete” la “domnule”. La fel de bizară. Adică vânzătoarea de la aprozarul de la intersecţia străzii Hortensiei cu Rozelor şi cu Delavrancea, cea care te lua cu “ce vrei, coptile?“, acum îţi spune “domnule, cu ce vă pot servi?“?

Cel mai tare mi s-a strâns stomacul când, după mulţi ani de când nu am mai fost pe acolo, am ajuns în satul bunicii, Suciu de Jos, Maramureş. Tocmai terminasem facultatea, mă angajasem, eram gata de însurătoare. Şi m-am întâlnit cu un uncheş, cu care mai mergeam prin pădure şi la pescuit. Acum avea înspre 80 de ani. Când m-a recunoscut, s-a luminat la faţă şi mi-a spus blând “bine că am mai apucat să te mai văd o dată înainte de a muri, domnişorule…“. Acum eram “domnişorule“. Nu mai eram “măh, coptile“, nu mai eram “Cristinel“, nu mai eram “nemernicule mic“. Eram “domnişorule“…

Mai apoi, la câteva luni după ce s-a născut Alex, primul meu copil, când s-a îmbolnăvit prima oară, iar noi stătem neputincioşi şi îl vedeam cum se chinuie, am simţit că în suflet aveam un cronometru şi că fiecare minut care trecea şi în care au nu puteam face nimic pentru el era o lună.  Oribilă senzaţie…

Şi îţi apare primul fir alb. Nu îl vezi tu, niciodată nu îl vezi tu 🙂 Prima reacţie este să râzi. Dar apoi începi să meditezi un pic şi să îţi dai seama de nişte lucruri. Din acel moment tu eşti primul care vede fiecare fir alb care îţi apare. Fiecare 🙂

Apare al doilea copil, Mara, o minune! Îţi dai seama că te-ai înşelat teribil când ai crezut că iubirea ta se va împărţi între ea şi Alex. Iubirea nu se parte între copiii tăi. Iubirea nu se împarte, ea doar se oferă.

Vezi în colţul ochilor doamnei sufletului tău nişte mici riduri. Şi zâmbeşti, o iei în braţe, o săruţi şi îi şopteşti la ureche “astea eu ţi le-am făcut, sunt ale mele” 🙂

Patricia, iubita lui tati, bine ai venit 🙂 Al treilea copil, o splendidă făptură! Şi, da, ai confirmarea că iubirea este infinită nu pentru că infinitul ştie să iubească ci pentru că aşa ceva nu are cum să aibă un sfârşit…

Alo, Cristi? Sunt tătic, măăăăăăăh?“. Primeşti din ce în ce mai multe telefoane care îţi spun asta. Şi te bucuri pentru ei, căci, aşa cum tu deja ştii, este cel mai frumos lucru din lume.

Nu vreau să vorbesc despre moarte aici. Pentru că moartea este singura certitudine care îţi dă cu adevărat măsura trecerii timpului. Când a murit mama, în 1998, am simţit că mi-a murit jumătate din suflet. Şi că viaţa mea, cea care va urma, este doar un întuneric profund. Toate ceasurile din lume s-au defectat în momentul acela, toate calendarele din lume arătau doar o singură zi, ziua aceea. Mi-am regăsit cadenţa pentru că am avut-o lângă mine pe doamna sufletului meu, forţa vitală care m-a readus în lumea reală…

Aşa că, vă rog eu, haideţi să nu vorbim despre moarte. Ci despre cum să îmbătrânim frumos. Şi să trăim şi mai frumos. Îmbătrânind 🙂

Text (MESAJ) perfect, preluat de pe chinezu.eu

Anunțuri