Vremea schimbării sau vremea rămânerii

Standard

Gândul care de multe ori nu te lasă să dormi stăruiește peste zi undeva în fundul capului tău și te mână dezamăgit prin orele crunte până vei adormi din nou și vei simți că te lasă, măcar un pic, să închizi ochii. Ai știut dintotdeauna că este destinul tău să fii bun și împlinit, numai că timpul trece, tâmplele ți se albesc cu fiecare an și ție, pur și simplu, nu ți se întâmplă. Cauți încrederea adevărată de sine și mulțumirea. Ești cel mai încrezător om pe care îl cunosc cei din jurul tău. Cel puțin asta văd ei. Ai zâmbetul cu tine ori de câte ori este nevoie și știi să îți activezi duritatea atunci când vrei să pari invincibil. Își iese de fiecare dată. Te crezi minunat. Ești minunat.

Și totuși…nu o simți. Ești prea departe în viață ca să fii copilul speriat pe care îl descriu cărțile și care să merite, din milă, drag și grijă, îndurare. Ești mai degrabă imaginea diformă, tristă a idealului tău, construită din petece de reușite în care ai reușit să crezi în tine, cusute cu ațe de invidie și puțină dragoste, câtă ai crezut că ești demn să primești, împrumutate de la cei pe lângă care îți duci existența.

Oamenii sunt exact așa cum se simt. Oamenii nu sunt așa cum sunt văzuți. Succesul cu care îți îmbraci unii semeni poate să fie singurătate cruntă pentru ei. Frumusețea chipurilor poate să ascundă suflete urâte și speriate, chinuite de angoase, păcate și eșecuri. Siguranța poate fi suflet de piatră, lipsă de viață în vene. Zâmbetele pot fi armuri. Și nu e vina lor că sunt atât de violenți în reacții. Oamenii speriați, cu interioare zguduite de îndoieli, simt mereu nevoia să se apere. Pentru că nu își știu puterea de rezistență sau, pentru că, odată, în trecutul lor, i-a durut prea tare și nu au rezistat, mușcă înainte să îți dea seama dacă mâna pe care le-o întinzi este ca să îi rănească sau ca să îi mângâie. Oamenii nesiguri sunt cei mai virulenți critici – ai tăi, ai lumii – cei pentru care riscurile sunt întotdeauna prea mari, cei pentru care lucrurie trebuie să vină ușor sau nu sunt ceea ce trebuie să fie, cei care vor da cel mai tare, cei care te vor răni cel mai tare, cei care vor pleca mereu primii. Dezamăgiții cu acte și temei.

Când îi ai în preajmă și te gândești că, prin comparație, tu ești atât de puțin, mai uite-te încă o dată bine la ei. Vezi cum reacționează. De oamenii nesiguri, deși, înțelegând, ai să îi compătimești, trebuie să îți fie mereu frică. Dacă poți, ocolește-i; dacă ți se pare că merită cumva efortul, întinde-le, încet, o mână. Cel mai probabil te vor răni, dar nu te înveți minte decât după ce vei fi încercat de câteva ori.

ImageCeea ce spui a avut mereu greutate. Oamenii din jur te-au crezut întotdeauna. Ești autoritatea în orice domeniu. Treptat, simți că îți pierzi puterea. Ceilalți te cred și te respectă…în aparență. Ești la fel de puternic în fața lor pe cât erai și altădată. E tot ce ai. Sau nu mai ești!? Încet, încet privirea lor se schimbă. Frica lor se transformă. Uneori e milă, alteori e dezinteres. Oricum nu mai e la fel. Cu vârsta, tu înveți să te ascunzi mai bine, ceilalți învață să te citească mai bine. Cu vârsta, jocurile sociale și intime se demască.

Ești atât de sigur pe cât te simți cu adevărat. Și la fel de singur. Uite-te în jur. Spate de armuri și ziduri sau ochi calzi care te privesc înapoi? Milă, frică, lehamite sau drag, bucurie și încredere?

Bravo, din orice pricină ai ajuns aici, ai ajuns pentru că așa ai ales. Iar dacă vrei să schimbi ceva sau să rămâi unde ești, doar tu poți decide.

Anunțuri

Nici măcar fericirea nu este perfectă

Standard

Pentru că nu e o stare infinită, continuă, la intensitate maximă, fericirea e, cum zice și titlul, imperfectă. Sau poate că e perfectă, dar nu suntem noi capabili să o trăim (!?) Și, de frică să nu ce crape inimioarele sensibile de atâta încântare, ajungem să ne punem piedică singuri și apoi să țipăm că ne-a împins cineva.

Și, dacă tot stă treaba așa, de ce tot cautăm (sunt optimistă, de fapt așteptăm) perfecțiunea în elementele care ar putea să ne clădească fericirea? Jobul, partenerul, momentul, contextul, ziua, noaptea, femeia, prietenii, casa, etc, etc, toate perfecte. Ce să facem cu ele așa perfecte?

waiting_for_the_PERFECT_WOMAN_by_glen_quilatCâte momente ai lăsat să treacă pentru că nu aveai exact starea potrivită să faci un lucru să iasă perfect? Câte amânări ai la activ? Câte pauze până ”te pui pe picioare”, din orice punct de vedere? Evident că nu poți face multe lucruri, dar și frica de eșec a devenit atât de mare, încât nu mai începem să facem nimic. În cel mai fericit caz ”încercăm”, dar și asta a început să însemne mai mult ”mă gândesc să” și, după ce ți-ai adus toate argumentele că nu o să meargă, treci asta la ”am încercat și nu a mers”.

Mă, și dacă ne iese? Ce ne facem cu reușita? Nici nu cred ca știm prea bine. După ce îți iese, de ce oare te mai poți plânge? Despre cum nu își iese și crezi că nu îți mai poți scoate obrazul în lume de rușine (de parcă lumea ar fi atât de atentă la tine, oricum) am mai vorbit cândva. Ah, și încă un ”detaliu” – dacă prietenii tăi râd de tine când nu reușești ceva care pe tine te afectează, nu-ți mai pierde vremea cu ei.

Să revenim, ce ne facem cu binele? De ce nu ne mai place? Și de ce trebuie să fie perfect? Ce e perfect? Dacă așteptăm, și aștepăm, și așteptăm și nu se mai întâmplă perfectul? Știi când erai prea tânăr ca să faci ceva? Dacă ajungi să fii prea bătrân? Știi când nu credeai că poți face un anume lucru? Dacă puteai? Dacă atunci îți ieșea? Știi când credeai ca ai prea puțin ca să poți să dai ceva? Dacă de la tine se aștepta altceva în schimb, ceva din care aveai mult? (ia, de exemplu, banii vs. ascultare, întelegere, lucrurile alea fără valoare).

tumblr_ma7fqm5cys1rewoj9o1_500În fine, dacă au fost, momentele astea s-au dus și numai tu știi cum stai, de fapt, cu bilanțul. Sufletul tău singur este cel care îți spune negreșit dacă ai ales bine sau nu. Bucurii mărunte peste ani întregi tind să se unească și să te definească ca un om împlinit. Amăgirile, fricile, angoasele, rănile, uitările de sine și de alții se adună în tristeți profunde pe care niciun medicament nu le mai vindecă, de fapt și oricât ai lucra la aspect, nimic nu poate să îți mai aducă strălucirea din ochi.

Da, dragostea mai și trece, oamenii îți mai și greșesc, s-ar putea să fii rănit, dar după cum zice înțeleptul, viața e scurtă. Să o petreci așteptând este cel mai prost lucru pe care îl poți face. Echilibru! După cum vă mai spuneam cândva, îndemnul să o trăiești la maxim este pentru nebuni. Sau?

Notă: viața trăită la maxim nu înseamnă să te faci praf în club, să aduni petreceri și chirăieli și să mori șifonat de vicii ca semn de mare amator de distracții ce ai fost (și dacă mie nu îmi place asta, cui!? 😉 ). Viața trăită la maxim înseamnă să ai cât mai puține momente, spre deloc, despre care să spui ”Ce bou / vacă / fraier / fraieră (după caz și pretenţii) am fost! Trebuia să fi încercat atunci!”.

Zic și eu…

În aceeași notă:

Și dacă nu mai ai mâine?

Când începem să trăim?

Încrede-te în tine!

Standard

Nu toate lucrurile se așează așa cum îți dorești și poate că viața ta arată mult altfel decât ai visat-o. Cică speranța moare ultima și uneori tu simți că o să fii ultimul care moare după ce speranța va fi de mult îngropată. Îți faci socotelile și îți dă cu jumătăți plus de viață irosite. Sau poate că nu. Poate ai fost mai norocos sau ai descoperit mai devreme că să iei decizii și să te ții de ele este singura cale să fii fericit. Cel puțin temporar. Și ai știut să își urmezi sufletul. Sau mintea. Sau ce crezi tu că te-a ajutat pe tine. ??????????????????Oricine ai fi, dacă azi ești aici înseamnă că odată ai sperat – să îți fie bine, să fii fericit, să fii mai bun, să însemni ceva pentru cineva anume sau să schimbi lumea toată. Că ți-a ieșit sau nu, că vrei același lucru sau altceva, nu îți rămâne decât să crezi în tine și în putearea ta să fii omul care vrei să fii. Altfel, sincer, nu ai mai fi aici. Speranța este undeva adânc sădită în tine și te ține în viață. Oricât de mult ai vrea să renunți, îngrijește-o și crește-o și fă-o mare la loc dacă s-a mai stins pentru că altceva nu ai să te ducă mai departe. Nu te lăsa să trăiești degeaba. Privește-i sau ascultă-i pe cei care-ți sunt dragi. Fii omul pe care îl văd ei. Ei speră pentru tine. Indiferent în ce crezi, în Dumnezeu, în destin, în atomi, în șansă, în spirite, în moarte și nimic, păstrează o fărâmă de credință în tine. Fii cel mai bun om care poți fi pentru tine. Trăiește acum ca și cum ai fi acela. De ce? Pentru că este singura ta șansă să fii fericit.