On Ira

Standard

Some graciously say it is (for/about) me…how flattering 🙂 and sweet.

We’ll go listen to Harlem at the corner of Manhattan
We’ll go blush tea in the souks in Amman
We’ll go swim in the river Senegal
And we will see Bombay glow under a Bengal fire (lit. see Bombay burn under a Bengal fire)
We’ll go scrape the sky below Kyoto
We’ll go feel the heartbeat of Rio de Janeiro (lit. feel Rio beat in the heart of Janeiro)
We will raise our eyes to the ceiling of the Sistine Chapel
And we’ll raise our glasses in the cafe Pushkin

Oh what luck do we have (lit. how beautiful our luck is.)
The thousands of colors of the human being (lit. at the thousands of colors of the human being)
To be shared through our differences (lit. mixed to our differences)
At the crossroads of destiny

You are the stars, we are the universe
You are a grain of sand, we the desert
You are a thousand pages and I am the pen
Oh Oh Oh Oh
You are on the horizon and we are the sea
You are the seasons and we are the earth
You are the shore and I am the foam
Oh Oh Oh Oh

We’ll say that poets have no countries (lit. poets have no flags)
We will celebrate our heroes (lit. we’ll make holidays as much as we have heroes)
We’ll know that children are the guardians of the soul
And that there are queens as much as there are women
We’ll say that meeting others make the best trips (lit. we’ll say that meetings make the most beautiful trips)
We’ll see that we deserve only that which is shared
We’ll listen to the rhythms of the world (lit. we’ll hear sing musics of elsewhere)
And we’ll give the best we have in us

Oh what luck do we have (lit. how beautiful our luck is.)
The thousands of colors of the human being (lit. at the thousands of colors of the human being)
To be shared through our differences (lit. mixed to our differences)
At the crossroads of destiny

You are the stars, we are the universe
You are a grain of sand, we the desert
You are a thousand pages and I am the pen
Oh Oh Oh Oh
You are on the horizon and we are the sea
You are the seasons and we are the earth
You are the shore and I am the foam
Oh Oh Oh Oh

Pentru tine cine e?

Standard

Ai cunoștințele tale, apropiații tăi, partenerii și prietenii tăi, mai mulți sau mai puțini, după caz și preferințe, în orice caz destui, atâți cât ai nevoie.  Pentru fiecare dintre ei ai un rol în care sunt distribuiți, de tine, de ei înșiși, de timp și experiențe, de conjunctură și nevoi. Pentru fiecare dintre ei există un set de povești pe care le spui, un set de povești pe care nu le spui, un tip unic de relaționare, sentimente mai puternice sau mai neînsemnate, drag, admirație, loialitate, interes mai mare sau mai mic, un grad de utilitate și de utilizare.

Există cineva anume, acela cu care împarți cel mai mult din tine, cu care poți să vorbești orice și de care, într-un mod ciudat, plăcut, ai nevoie, deși nu întotdeauna. Există pentru fiecare prietenul cu care poți să ai conversații fără să fie acolo, atât de bine îl cunoști și îi poți anticipa reacțiile, și, cu toate astea, discuțiile voastre sunt mereu proaspete, plăcute, cu însemnătate, ceea ce aveai nevoie exact atunci sau fără de care nu poți (sau nu vrei) să iei o decizie, chiar dacă știai dinainte ce voiai să faci.

Există acela cu care nu ai vorbi aproape niciodată ceva serios, dar care îți împacă sufletul și gândurile și te amuză prin simpla prezență, cu care viața pare mai ușoară și care îți împrumută, voit sau nu, energie și speranță, care te face să crezi că poți să treci peste orice, că nimic nu e grav; asta dacă vreodată ai ajunge să simți că ți se cere profunzime în preajma lui.

Există înlocuitorul lor, cunoștințele, oamenii de umplutură, cărora ajungi să te confesezi accidental, cu care își umpli orele în care nu vrei să stai doar cu tine, de la care primești atenția limitată, exact așa cum ai nevoie câteodată, față de care te poți ascunde privindu-i în ochi, cărora le pasă cât să te adune de pe jos dacă ajungi acolo, dar prea puțin ca să se bage în viața ta mai mult decât cu carcasa.

Uneori rolurile se redistribuie, se amestecă, azi e așa, maine e altfel, apoi e ca azi din nou. Alteori lucrurile rămân la fel. Uneori unul îi adună pe toți, alteori unul se împarte în mai mulți, după cum ai nevoie sau deschidere.

Cred, totuși, că acela care pentru tine înseamnă cel mai mult, oricât de mult te-ai urî sau te-ai iubi, este cel care, pe undeva, pe departe și insesizabil, te reflectă, cel căruia ai mai mereu primul imbold să îi povestești ceva, profund sau orice ”pățești” peste zi.Two Empty Chairs in a Field Vezi pe stradă o situație, fie bună, fie rea, și simți nevoia să spui mai departe ce ai văzut. Tu cui ai vrea să îi spui mai întâi? Ți se întâmplă ceva foarte bun sau foarte rău. Cine este prima persoana căreia vrei să îi povestești? Atenție, pe cine ai VREA să suni? Citești ceva și abia aștepți să exprimi un gând despre ce ai citit. Cine e persoana la care te gândești că va înțelege exact ce îi spui, de ce ți-a plăcut, ce ai înțeles? Cine te-ar asculta oricând? Cui i-ai povesti orice fără nicio grijă? Foarte amuzant sau ciudat, o întâmplare oarecare, un gând, o dorință, o glumă proastă, o prostie, o maimuțăreală.

Cine te privește cu drag oricât de ciudat ai fi? Cine te înțelege? Cine te minte nevinovat că te înțelege ca să te simți bine și apoi se întreabă ce o fi în capul tău? Cine te acceptă exact așa cum ești? Cine te vrea în preajmă oricând exact așa cum arăți acum? Cine te ascultă orice tâmpenie ai spune? Cui ai vrea să îi spui orice tâmpenie? Pe cine vezi acum? Ce i-ai spune despre asta? I-ai spune? De ce?

Faking it big time

Standard

Am parcurs cale lunga de la “Ce faci?” “Bine, tu? 🙂 ”, nu credeți?

Să fii in tipare este depășit, trist, neinteresant, așa că lumea nouă se împarte în deprimați cronici și aparent pastilați. Ah, și genul al treilea, cei care le au pe amândouă, tot mai mulți, tot mai oscilanți între fericire și tristețe extremă. Și să vezi cum tocmai frica de a fi în tipare te înfige adânc în ele și își îmbogățește arsenalul de gesturi și cuvinte cu platitudini prin uzanță ca ”nu-mi pasă!”, ”numai mie îmi pasă!”, ”ce bine!”, ”ce rău!”, ”sunt praf!”, ”dar de ce să fiu eu supărat(ă)?”, ”toate trec”, ”nimic nu se schimbă” și multe alte asemenea.Image

E ceva înfricoșător în cei cărora le plouă indiferent de vreme și întâmplări de-ți vine să le dai tu soluții de încheiat socotelile cu lumea, nu ca să le curmi lor suferința, ci să te scutești pe tine de atâta negură. Dar poate chiar mai înfricoșător e să îi ai în preajmă pe cei care-și găsesc fericirea în fiecare fir de iarbă, care par fără de lacrimi și durere, fără silă și oboseală, care țopăie prin lume cu o frenezie care nu poate decât să îți creeze complexe și să îți ridice semne de întrebare legate la nimicul nemotivat care ești.

Oricum, nimic mai înfricoșător pentru lume decât să fii ”așa și așa”, adică…average, adică, dacă îmi permiteți, oarecum mediocru, ca stare și ca fire, unul oarecare cu chef azi și mai puțin mâine, cu bucurii limitate, dar adevărate, cu dezamăgiri asumate, nu ascunse, cu greșeli recunoscute și cu reușite aplaudate, cu frică și rușine să facă rău, cu câteva vise frumoase împlinite, cu griji mărunte și liniște sufletească, cu un nume oarecare, cu un corp oarecare, cu 10 prieteni și numai o mână foarte buni, cu părinți sănătoși și deștepți, cu un iubit atent, cu o iubită înțelegătoare, cu o stare de bine, fără exaltare, cu somnul liniștit, cu fruntea senină, nici cel ma prost, nici cel mai deștept, unul oarecare, fericit cât poate să ducă, trist cât să poate să mai aprecieze bucuriile.

Ferească-ne! Nu, nu noi! Nu noi, bivoli negri, sumbri, spumegând, alergând în fiecare zi spre nefericire, cu nopți scurte și chinuite de vise umede cu zâni sau zâne care să vină să ne scape cu forța din mizerie (că doar nu o să ne lăsăm fericiți din prima), cu întrebări, și dubii, și angoase, cu speranțe mai ascunse decât fundul pământului, cu mici bucurii ținute cu disperare să nu iasă prin ochii însângerați de furie și tristețe, să nu creadă cireada că ți-ai revenit, să te dea afară din cercul celor triști și să te lase în lume să te descurci singur cu veselia ta cu tot.

Ferească-ne! Nu, nu noi! Nu noi, bivoli albi cu fundițe roz și copite jucăușe, alergând besmetici după fluturi, derutați la fiecare norișor de ploaie, dar cu un scop sigur în viață – acela de a fi fericiți cu orice preț – cu zâmbete tâmpe tatuate pe figură și suflete făcute bucăți de fluturi scăpați, dar blestemați de misiune să nu arate, să nu simtă și să nu lase vreodată dezamăgirea să le întunece strălucirea. Căci zâmbetele atrag zâmbete și nimănui nu-i place un trist, așa că bivolim în fericire degeaba poate poate ne păcălim și pe noi.

Și bivolul suprem, amestecul, monstrul contemporan, apucatul, fericito-depresivul, destabilizatul, indecisul între cirede, cel care se crede special prin țăcăneală, dar jură normalitate, un fel de drama si comedia mască peste mască, exaltatul sinucigaș care defilează cu aura de regăsit ori de câte ori decide, pe termen lung de trei zile, că de acum nu va mai lăsa supărarea să îl cuprindă sau nu își va mai pune speranțe în nimic.

Nici nu știu ce am vrut să vă spun. Oscilez…

Dormi în pace

Standard

Asta dacă nu o făceai deja și te frământă, măcar din când în când, gândul că mi-ai făcut vreun rău. Visează liniștit la mine, la alții, la altceva și construiește-ți viața frumoasă așa cum ți-ai dorit-o. Nu sunt un om mare, dar știu să iert greșeala. Nu sunt un om mare, deci nu pot încă să ți-o recunosc pe-a mea. Dar chiar și așa, cu bune și cu rele, mergem, de data asta împreună, pe drumuri șerpuite, mai departe spre împăcare, de doi și de sine.

ImagePuțin câte puțin uităm și mizeria, și durerea, și plictiseala, și tristețea și ne reamintim ”de ce”-ul începutului și fumusețea unor zile liniștite și unor nopți pline de speranțe. Păstrăm amintiri vagi ale lacrimilor și ale rupturii – nu avem voie să uităm ca să nu greșim din nou – dar dăm libertate sufletului să respire, să-și lepede încrâncenarea și să simtă frumos despre trecutul nostru și despre un alt viitor.

Renunță să mă faci să înțeleg ce e greșit cu mine. Nu am să știu niciodată să fiu altfel decât simt. Cere-mi liniștit și sincer să îți spun ce cred. Răspunde-mi la fel sau nu-mi răspunde deloc. Dormi împăcat și pune-ți speranțe pline și pofticioase în altcineva. Iartă-mă! Iartă-te! Iubește-mă pentru ce ți-am fost. Eu te-am iertat demult și te iubesc pentru tot ce puteai să-mi fii.

Hai să fim oameni mari! 😉

10 luni cu noi

Standard

10 – ne privim de parcă nu mai există în jur nimic și orice s-ar întâmpla suntem atât de cuprinși de noi încât lumea pare demnă de râs, iar oamenii din jur sunt triste umbre călătoare care nu au putut sau nu au avut șansa să descopere cum este să te ridici cu adevărat deasupra tuturor. Ești salvarea mea, sunt salvarea ta. Avem rezerve, dar și un motiv bun să riscăm. Tu. Eu.

9 – Îmi cuprinzi și îmi săruți mâinile de parcă din ele are să se nască întreaga ta fericire, iar lumea toată a fost plămădită de ele. Îmi mângâi obrajii și îmi sorbi buzele, îmi săruți fruntea și părul și îți rămân pe retină în fiecare secundă a vieții tale. Mă adori. Te las.

8 – Te privesc cum te zbuciumi să mă faci fericită, îmi veghezi somnul și îmi deschizi ziua cu fericire. Mă îmbrac în haine strălucitoare croite de tine și abia calc pământul, ca o zeiță făcând lumii favoare să coboare printre oameni simpli și să iubească un oarecare. Mă uit la mine cu mândrie. Te uiți la mine cu teamă să nu plec.

7 – Obosit în adorație îți ceri partea de iubire, iar eu, învățată să ma înfrupt zi de zi din tot ce e mai bun în doi, caut să îmi astâmpăr foamea și adorm după mese copioase de iubire generoasă. Uit de tine și de nevoia ta. Doar ești aici! Ce îți lipsește? Ia odată cu mine! Hrănește-te iubindu-mă, nu mă da jos de pe nori, nu sunt pregătită.

6 – Începi să ceri. Spun da. Îți dau și îmi lipsește primitul. Ești egoist. Ai nevoi. Nu îmi place. Nu mai sunt eu centrul atenției tale. Nevoia ta e prima. Eu sunt doar instrumentul. Eu nu mai sunt adorată. Eu nu mai simt adorația. Te privesc și îmi spun: merit mai mult, merit pe cineva care știe ce valoare am eu. Merit! Vreau! Pot?

5 – Iubit și sătul dai înapoi înzecit și vorbești de viitor. Te deschizi, speri, crezi. Iți dau și eu. Mi-e frică. Sunt nesigură. Pari alt om. Pari că ai încredere în tine. Pari că dacă vrei poți să pleci. Doamne ferește. Nu! Nu!

4 – Nicio lumânare la altarul meu. Spui „noi” în orice situație. Spui noi în fericire și spui noi în mizerie. Cine-ți dă dreptul!? De ce mă cobori cu tine!? De ce nu mă mai adori? Ba da? Păi cum? Nu-mi spune despre suferințele tale! Nu mă interesează! Tu trebuie să mă îngrijești pe mine! Tu trebuie să îmi dai. Tu nu ai voie să nu poți. Viața mea pe nori depinde de tine! Doamne, și dacă nu poți!? Îmi trebuie cineva! Cineva mai bun!

3 – Înțelegi că iubirea nu crește neudată. Dai tot ce ai din tine și pășești pe pământ crăpat de sete de bine. Te întrebi. Disper. Plângi. Plec. Te chem. Vii. Te implor. Pleci. Plângi, suferi, dar renunți. Ai înțeles. Nu sunt eu. Te chem. Încă mai vii. Mai vii. Mai vii. Nu mai vii. Știi. Poți. Pleci. Dispari.

2 – Mă trezesc neadorată. Mă trezesc fără tine. Îmi lipsești. Tu sau răsfățul!? Tu? broken heartErai slab. Sau? Răsfățul? E oricând un altul. Doar privește-mă. Oricând, oricine! Dar nu tu. Nu tu. Te chem. Nu mai vii. Suferi. Plângi. Mă privești trist. Ești aici, dar nu mă mângâi. Ai milă în ochi și gheață în pumni. Mă dori. Ești deasupra mea. Ești deasupra.

1 – Mă săruți altfel. Dar o faci. Sunt fericită. Accept orice vine de la tine. Orice. Mă ai și pleci. Râzi. Pleci. Apoi plângi. Te doare să mă ai. Mă doare să te pierd. Te iubesc. Mă urăști. Îmi dai putere. Îți provoc greață. Te privesc cu adorație. Te gândești că poți mai mult. Plâng. Vreau. Cer. Ești rece. Nu spui nimic. Nu mai dai nimic. Accept orice.

0 – Ne privim din nou. Înțelegem. O luăm de la capăt sau murim?