Virgulesc, deci respir!

Standard

Încă una și mă potolesc cu postările astea enervante adresate nouă, tuturor uitucilor, pentru veșnica amintire a regulilor de scriere și vorbire corectă, atâtea câte mi-am mai putut aduce și eu aminte și câte mi-am mai dat seama că am nevoie să reîmprospătez. Sau poate mă răzgândesc și mai scriu pentru că văd că vă place și, cu siguranță, am mai uitat câte ceva. 🙂

Astăzi mă iau de virgule. De fapt, mă iau de cei care se folosesc te miri cum de ele, micuțele, de parcă singurul mod în care au știut vreodată să o facă a fost să le arunce ca pe zaruri, care pe unde se nimeresc să pice. Altfel, eu nu îmi pot explic ploaia de virgule din scrierile noastre, așezate fără noimă, al căror unic rost, îmi este explicat adesea cu convingere, este să marcheze pauzele de vorbire ale…scriitorului. Auzi și te minunează! Noroc cu ele, virgulele, că altfel am uita să respirăm când scriem, nu?

Panicăăăăă! Serios! Dacă ești ușor influențabil, ca mine, confruntat cu un număr tot mai mare de virguliști parcă treziți toți deodată din coșmarul utilizării virgulelor după setul de reguli (multe și stricte) predat cu siguranță în școala generală, te apuci mai întâi să cârâi un pic cum că-ți zdruncină cineva bruma de cunoaștere rămasă neatinsă de bătrânețe și parcă te mai încrezi, totuși, în ce știi. Curând, însă, începi să te întrebi dacă nu ai rămas tu singurul neevoluat pe lume, dacă nu s-a schimbat ceva și tu ești cel pe care au uitat toți să-l anunțe, dacă ești în afara cercului ales, dacă…, dacă… – ați înțeles ideea. Și te apuci să cauți. Băi, nene, cum era?

Oare femeile cărora le scriem sunt toate așa bune, în orice sens o fi asta, de toată lumea le-o spune încă de la început? Nu-i deplasat? Sau vorbim de sufletul lor, iar asta nu e cu supărare? Bună Maria, te rog să îmi trimiți marfa. Aha,  parcă mai înțeleg ceva, dacă o tratez frumos și-i spun că eu cred că-i bună, se va conforma și își va face treaba bine. Sau cum? Sunt confuză cu bărbații (mda, în mai multe feluri, dar azi vorbim de virgule) – lor de ce nu le spunem bunule Doru, ci tot bună Doru? Suntem agramați sau despre ei credem altceva li le-o spunem fără perdea, că doar suntem liberi? Săracii, pare că nu le dăm nicio șansă! Mi-am sunat profesoara de gramatică și-mi zice: Băi, fată toantă, de vocativ ai uitat? Hă? Aaa, adică Bună ziua, doamna profesoară, vă rog să mă scuzați că m-am senilizat. Adică Bună ziua, Mihai!, adică Bună, Mihai! Ca să vezi mister lămurit!

Acum, ca pe Înger, îngerașul meu, știu să spun pe dinafară, că atât mi-au repetat la școală încât asta nu am cum să uit, că între subiect și predicat nu se pune niciodată virgulă. Așa că atunci când văd El, nu știe să scrie refuz să cred ca scriitorul are probleme respiratorii, ci îl bănuiesc, totuși, de unele carențe de educație, fără dubiu și fără să îmi zdruncine încrederea în mine, fie și așa fragilă.

La fel, îmi aduc aminte că regula generală este că înainte și după și/sau nu se pune virgulă. Pfoaaa, asta chiar că ne face cu nervii! Dar de ce să nu se pună și să nu ne liniștim? Ete, de-aia! Și nu avem de ales decât să băgam la cap că, mai degrabă decât să da, mai bine să nu folosim virgule în construcții de genul: am făcut o treabă bună și o stric acum scriindu-ți despre ea; mama și tata nu ar fi crezut niciodată că și-au răcit gura de pomană când mă învățau sau când mă îndemnau să citesc. Știu, știu, vedeți altfel scris tot mai des și vi se pare ciudat acum, dar credeți-mă pe cuvânt (al meu, al profei de gramatică și al câtorva cărți și site-uri pe care le pot recomanda la cerere) că AȘA NU E BINE: am făcut o treabă bună, și o stric acum scriindu-ți despre ea; mama, și tata nu au crezut niciodată că și-au răcit gura de pomană când mă învățau, sau când mă îndemnau să citesc. Revin, NU E BINE! Nu, nici dacă îți vine să tragi aer în piept.

S-ar putea să ni se pară că alegerea ușoară este să nu mai folosim virgulele deloc. Însă dar și iar se însoțește bine cu ele și le urmează supuse de fiecare data: ți-am dat în dar ore de muncă să te învăț, dar ți-ai cam făcut de cap și ai uitat, iar acum te superi că îți mai atrag atenția.

Ah, și că tot a venit vorba de virgulele zburătoare, cele pe care le punem sus se numesc apostrof și ar cam trebui folosite dacă ne place adresarea colocvială și în scris. Da’ cine mă mai ia pe mine în seamă cu figurile astea de atotștiutoare? Da’ de ce să nu încerc, totuși?

O ultimă rugă înălțată cu speranță către Dumnezeul virgulelor:

Dă, Doamne, pace, împlinire și curaj celui hipercorect și bun, celui care se ferește de cacofonie ca dracu’ de tămâie, să nu mai invoce cu voce tare sfânta virgulă între ca și ca / ci / cu / co  și altele, ci să spună, Doamne, iartă-mă, pentru numele Tău, precum sau ca și, ori să facă pauze mai lungi, ori să tacă pe vecie, dar niciodată, Doamne, să nu mai ajungă să spună senin ca virgulă cartea pe care am citit-o, că eu nu îl mai cred și nici nu îl mai rabd, Doamne! Amin.

Citește și:

Mama noastră de uituci!

Știam odată. Nu-i așa că știam?

Bună dimineața! Știi?

Bună dimineața! Știi?

Standard

Bună dimineața! Știi?

Bă, sincer, nu știam, dar mă bucur că ai decis să îmi împărtășeti cum e a ta, că de dimineața mea eram cam indecisă. Dar acum știu sigur că a mea e proastă pentru că am început-o cu replicile tale inutile. Și, nu, nu e vorba de “bună dimineața“, nu consider  politețea desuetă.

Ce o să mă frământe toată ziua este întrebarea legată de cât de limitată consideri că sunt, din moment ce simți nevoia să îți confirmi la fiecare replică dacă eu înțeleg lucrurile pe care mi le spui. Sau încerci, oare, să îți demonstrezi inteligența superioară, așteptând să îți spun cum eu nici nu știu și, cu atât mai puțin, nu înțeleg!? Sau ce urmărești!? Că eu mor de nervi când îmi râcâie cineva urechile cu expresii și cuvinte goale, puse acolo doar ca să pară și emitentul capabil să se exprime. Și mă enervez și mai tare când, din cauza asta, îmi irosesc timpul, când ce putea să îmi spună în două propoziții o face în șapte, iar asta numai de dragul de a se auzi pe sine.

Cu siguranță că nu a înțeles că specia din care face parte nu se deosebește de animale prin simpla capacitate de a rosti cuvinte (goale), repetându-le fără rost, ci tocmai prin posibilitatea de a exprima idei cu sens, de a își face cunoscute prin vorbire opiniile, dorințele, cerințele , cunoștințele.

Așa că am ajuns să mă întreb tot mai des (asta și pentru că îi aud tot mai des) – ce îi face pe unii oameni să repete imbecili expresii cum ar fi: în primul rând sau unu la mână (oribilă expresie oricum) când un în al doilea rând sau doi la mână nu există. Sau de ce îmi spui știi cum se spune și nu îmi mai spui apoi și cum se spune!? Păi, de ce? Că eu sunt extrem de  curioasă din fire și prea puțin instruită ca să știu toate vorbele din lume, iar “știi cum se spune, trebuie să rezolvăm problema” nu prea se pune a vorbă de duh. De ce acest “colac de salvare” și nu curajul de a exprima clar opinia pe care o ai?

Înfricoșător este când în primul și în primul rînd se însoțește cu la urma urmei, când oricum nu te mai poți concentra la conținut, ci la ierarhia care se desfășoară prin cuvintele prea puțin iscusite ale vorbitorului. Greu de intuit ce este în creierii lui și pe ce poziție pune, de fapt, ceea ce urmează să îți spună.

Cred că am cam depășit cu toții faza cu deci. Stă, însă, în picioare gen, un alt fel de a îți exprima o părere sau de a expune o idee pe care o dorești (sau pe care o simți) mai puțin fermă decât ar fi normal să fie. Iar asta, evident, fără nicio logică: am mâncat, gen, și apoi am văzut un film. Care-i faza? Nu ești sigur că ați mâncat? V-ați prefăcut? Erați prea puțin încântați de eveniment? Ce e în neregulă cu tine de vorbești așa? Pot să te ajut cu ceva?

Tare mult mi-aș dori să aflu părerea unui specialist cu privire la ticurile verbale (nu vorbesc, încă, de clișee). Până atunci nu pot să fac decât să o exprim pe a mea: ticurile verbale sunt un semn de sărăcie. Ele trădează atât limitările de exprimare, cât și pe cele de logică și gândire. Nu ai cum să repeți, de parcă ești ăla mic torturat de părinți să spună poezia, expresii fără niciun sens, nicio noimă și nicio legătără cu subiectul decât dacă ești limitat, needucat (adică neinstruit, nu prost-crescut) sau complexat. Da, cred că și aici putem identifica o cauză. Poate fi și un soi de complex ceea ce îl face pe amicul papagal să repete toate aceste ne-vrute. Cred că așa încearcă sau crede el că poate să acopere neștiința, lipsa de informare sau de logică, teama de a fi considerat prost, lipsa de idei. Spui și expui platitudini sperând că, totuși, cei ce te ascultă sunt mai proști decât tine și nu își vor da seama că ai spus 10 cuvinte din care numai două erau la subiect, iar restul, de umplutură, nu numai că sunt nepotrivite, ci sfidează logica, bunul simț și sănătatea urechilor interlocutorilor tăi.

Și mai am o opinie: cititul unor cărți de calitate (nu te obosi să cauți mai departe de școală generală și liceu) și GÂNDITUL constant și propriu ajută.

Înțelegi, gen?

Părerea mea, știi?

Citește și:

Mama noastră de uituci!

Știam odată. Nu-i așa că știam?

Virgulesc, deci respir!

Poveste fără cap şi coadă (IV)

Standard

Nu mai puteam. E ok tipa, dar nu e ce trebuie, mă.

Mie îmi plăcea, era de viață așa, dar tu știi mai bine. Și ce a zis când i-ai spus?

Tocmai, că nu a zis nimic. Adică, a zis “bine, du-te dracu’, oricum mă cam plictisești”, pe scurt…

Ori sunt leșinate după tine, ori te-ar da pe o cafea…Păi și ce ești așa șifonat acum dacă nu era ce trebuie?

Cred că…îmi e dor de Laura.

Hă?

Mda, de ceva vreme mă tot gândesc la ea. Cred că am greșit, Edi. Îmi lipsește cu toate prostiile ei. Mi se pare că fără ea nu pot să merg mai departe. Cu oricine aş fi, nu e la fel. Îmi…trebuie…nu ştiu…Nu știu cum de nu a mai dat niciun semn. De când a găsit-o pe Dana aici nu a mai zis nimic. Bă, nimic! De 5 luni! Nu credeam că o să poată. Așteptam să facă o isterie, să sune, să vină, să urle…

Ție ți s-a urât cu liniștea…

Da, mă, știu. Dar nu mă pot opri să nu mă gândesc la ea. Mă trezesc numai cu gândul la ea, nu pot să mănânc, parcă o văd si o aud peste tot.

Pe bune?…E grav! Păi, sun-o! Vezi ce mai face. Poate nu e cu nimeni…

Nu știu, și dacă e, nu o las oricum, am făcut o prostie! Nu știu, cred că trebuie să mă lupt ceva ca să mă mai vrea, dar nu pot să respir parcă! Căcat…nu știu. O să văd.

Frate, o suni și vezi. Dacă își place ție de ea…Ți-am zis că am văzut-o, nu?

Nu, unde?

Eram prin centru. Bineee, acum vreo 4-5 luni. Cam atunci după de mi-ai zis că a venit la tine. Era cu una. Plângea.

Aia?

Nu, mă, Laura.

…Femeia asta plângea şi dacă picau frunzele. Dar când mă uitam eu la ea şi râdeam sau o pupam se lumina toată…Căcat…Ce imbecil! Dar nu mi-ai zis.

Eh, am uitat. Credeam că ţi-am zis, de fapt.  Mă gândeam că e suparată că eşti cu Dana şi de-aia plânge. Nu am vorbit cu ea. Arăta rău oricum.

Mâine o sun. Sau mai bine mă duc la ea.

Mă, sun-o  întâi. Poate îţi deschide vreunul…

Bunăăăăă! Sunt Laura. Ok, știai. Hehe. Mda, acum am puțină treabă, dar te sun eu imediat. Lasă-mi un mesaj dacă e urgeeent…

Căcat…mă duc! Poate îmi deschide vreunul. Asta e. Nu, nu, trebuie să o văd. De ce şi-o închide telefonul!? Mă iubeşte, clar, mă iubeşte, nici nu a trecut aşa mult timp. O să fie foarte surprinsă. Bine…şi eu sunt…ce m-a apucat!? Ok, şi ce îi zic? Am greşit, eu te iubesc şi nu pot fără tine. Te iubesc! Şi o sărut. Cam mult. Flori! Flori? Chiar că am înnebunit! Asta e, trebuie să o fac şi pe asta.

Nu aveţi şi o pungă?

Pentru ce?

Să pun astea…

Florile???

Păi…

Mergi, băiete, mândru, că nu le-ai furat şi i le duci cu drag!

Băga-mi-aş, uite ce am ajuns să fac! Dar trebuie!

I se adunaseră parcă toate neliniştile. Şi-ar fi frecat mâinile, dar ţinea cozile alea umede învelite în staniol şi se păcălea că nu îi transpiră palmele. A urcat într-un sulfet. Şi-a imaginat îmbraţişarea, dorul ei, liniştea, în sfârşit liniştea că e acolo unde trebuie. A mai făcut două ture nervos pe palier înainte să sune la uşă. Dacă zice nu!? Nu se poate! Mă iubeşte, clar, mă iubeşte!

Eh, nu, că asta e prea mult ca să fie dragoste! O să mor! Ce naiba!?  Credea că o să îi sară inima din piept. Efectiv îşi auzea pulsul şi simţea că îl ia cu ameţeală.

Mihai unde e, mă?

Bă…s-a dus să se împace cu Laura…

Hă? Iar?

Dap…de data asta cred că e pe bune. Weekendul ăsta nu-i vedem, o să fie romantici. Sper că e singură, că altfel o să cam doară…

Mihai?

Ăăă, sărutmana! Ce faceţi?…Eu…eu o caut pe Laura…

Sângele din tâmple a început să i se scurgă treptat spre picioare. Era într-un fel uşurat că nu e ea. Aşa o să mai afle una alta şi ştie cum să o abordeze.

Mihai?

Bună ziua, domnule Constantin! Ce faceţi? Sunteţi în vizită? Voiam să vorbesc un pic cu Laura şi are…are telefonul închis.

De ce acum, mamă? De ce acum, Mihai?

Nu înţeleg…Strangeţi…Se mută? Ce e?

Mihai, Laura nu mai este. S-a îmbolnăvit şi am desoperit prea târziu. Nu ne-a mai ajutat nici chimioterapie, nici nimic.

(…s-a trezit binedispus de dimineaţă şi a luat-o în braţe.

Opaa, azi pari că mă iubeşti, trebuie să profit de ocazie!

Hai, nu exagera!

Adora faţa ei senină când era împăcată şi liniştită, îi iubea zâmbetul şi lumina din ochi. Când îi dădea afecţiune înflorea. Numai că el nu se simţea aşa tot timpul. Ah, şi cât o ura tristă şi plângăcioasă!

Cu cine ai ieşit?

Termină!

O să îţi pară rău, Mihai! Tu chiar nu m-ai iubit niciodată?)

Se uita la povestea asta. Era în afara corpului lui şi urmărea cu râs isteric întâmplarea. Se învărtea în casa pe jumătate despuiată de Laura şi căuta să sune şi să i se deschidă iar. Moşii ăştia sunt de-a dreptul nebuni!

Fata a încercat să îţi spună când a aflat, dar a zis că ai pe altcineva, nu a vrut să te mai supere.

Cât te-a mai strigat şi cât a mai plâns! De ce nu ai venit mai devreme? Nu ştiam ce să facem să îi mai alinăm sufletul şi acum…

Lasă-l, Maria, nu e vina băiatului. Iart-o, Mihai, suferă şi ea!

Aveţi telefonul ei?

Cum?

Cartela…pot să iau eu cartela?

Nu ştie când a început şi când a încetat ţiuitul din urechi. S-a trezit în holul casei lui cu o hârtie cu desenul către un mormânt şi un buchet de cozi umede şi reci. I s-a despărţit toracele în două. Ştia că nu o să se mai lipească la loc vreodată.  Nu se mai dispera să se adune, dar voia orice să îi treacă. Dacă te doare aşa tot timpul, mori.

Două zile de întuneric. Două zile de el aşa cum era. Fără nicio lacrimă. Durere seacă. Seacă. Alcool. Ţigări. Noapte. Beznă. Durere seacă. Şi multe:

Bunăăăăă! Sunt Laura. Ok, știai. Hehe. Mda, acum am puțină treabă, dar te sun eu imediat. Lasă-mi un mesaj dacă e urgeeent…

Bunăăăăă! Sunt Laura. Ok, știai. Hehe. Mda, acum am puțină treabă, dar te sun eu imediat. Lasă-mi un mesaj dacă e urgeeent…

Bunăăăăă! Sunt Laura. Ok, știai. Hehe. Mda, acum am puțină treabă, dar te sun eu imediat. Lasă-mi un mesaj dacă e urgeeent…

Bunăăăăă! Sunt Laura. Ok, știai. Hehe. Mda, acum am puțină treabă, dar te sun eu imediat. Lasă-mi un mesaj dacă e urgeeent…

Bunăăăăă! Sunt Laura. Ok, știai. Hehe. Mda, acum am puțină treabă, dar te sun eu imediat. Lasă-mi un mesaj dacă e urgeeent…

…Ba te-am iubit!

 

Epilog

Calling Iulia: Bună. Ce faci? (…) Da, da, sunt ok, voiam să văd ce mai e cu tine. (…) Am avut multă treabă, Iulia. (…) Hehe, da, să tot fie vreun an, dar noi o să fim mereu prieteni, nu? (…) Mda, acum se anunță ceva mai lejer, dar nu aș vrea să intervin în ceva dacă… (…)A, bun, și eu. Mi-ar plăcea să te văd. Bem ceva? 

Citeşte şi: Poveste fără cap şi coadă (I), Poveste fără cap şi coadă (II), Poveste fără cap şi coadă (III)

Poveste fără cap și coadă (III)

Standard

Au trecut trei zile. În fiecare dimineață își propune să fie mai bărbat decât ieri și să întrebe. Blestemată idee! Cine dracu’ m-a pus!? Dar de plângeaaa? Că a vazut-o pe Dana? Că s-a enervat că i-am pus tricoul? Dar ce-mi mai pasă!? O sun să îi mulțumesc că mi l-a adus și gata. Nu are de unde să știe…Cred că e singură… Dacă sunam de sâmbătă…

Cred că diseară o sa dorm la mine, mă întreabă fetele de ce vin așa răvășită…

Laura nu ar fi fost așa independentă. De ce plângeaaa? Și ce căuta, mă, nene, la 8 dimineața la mine?

M-auzi?

Daaa…păi, să-ți mai lași și tu câte ceva pe aici să arăți decent.

Eu arăt decent tot timpul, dragule. Nu zici? Și și-a aruncat obraznică prosopul.

Ah, iar întârzii! Îmi place fata asta!

Nu-i mai plăceau serile lui singure, dar acum parcă se bucura un pic. O sun…Dacă plânge îmi stric seara. Ia să nu mă mai gândesc eu! Dar ceva trebuie să zic…trebuie?

Soneria crudă a telefonului îl scoate din visare. Dana, Dana, Dana, Dana, Dana, Dana calling. Cred că m-am obișnuit cu tine. Vezi că mâine nu mai scapi.Ce faci?

Sunt cu niște prieteni. Vorbim mâine, seară bună.

Hei, hei, hei, nu așa! Missed me?

Daaa!

Așa, da! Ne vedem mâine?

Vedem…

Nuuuu. Ne vedem! Mâine sau…te mai caut eu!

Ok.

Ce tupeu! Dar nu-și mai stăpânea zâmbetul. Îmi place fata asta. Arată bine, e sigură pe ea. O să facă impresie bună. Cu ea o să pot merge pe la evenimente…

Aaaaa, nu-mi stă nimic bine! Arăt ca un parizer, Mihai.

Laura, te rog! Acum sau îi sun că nu mai ajungem.

Vreau să fii mândru cu mine!

Dar sunt, Laura, ce dracu’! Nu contează cum arăți.

Adică arăt rău!?

Să-mi bag…!!!

Laura, nu mai plânge! M-am săturat!

Cum ai putut să spui că mergi fără mine!?

Nu am spus că merg fără tine, am spus că merg singur pentru că noi eram certați.

Putea să anunți că nu mai suntem…Cum să mergi singur!?

Simplu. PA!

Și a lasat-o hohotind, să înceteze odată cu răsfățul ăsta. Oricum ea nu prea vorbea deloc la întâlniri. Toți prietenii îl întrebau care-i treaba cu femeia asta. Pe cât de mult îl bătea la cap în casă, pe atât era de tăcută în public…

Calling DanaAuzi!..Mâine sau…te mai caut eu!…Calling Dana…Salut, te aștept mâine la mine.

Ba mâine mă scoți la film.

Mie nu îmi place la film.

Nasol! La 8 la mall. Te puuuuup.

Futu-i!

“Mulțumesc pentru tricou. Nu știu cum de a ajuns în punga aia. Ești ok?”

Citește și: Poveste fără cap și coadă (I), Poveste fără cap și coadă (II), Poveste fără cap și coadă (IV)

Știam odată. Nu-i așa că știam?

Standard

La cererea publicului cititor (ceilalți nu au înțeles mare lucru), continuăm exercițiile de memorie cu experiența nefericită de viață a altor cuvinte năpăstuite de uitarea celor infectați cu nepăsare și care se folosesc de ele cu nesăbuință, fără să le pese dacă le fac bucăți când ele se vor întregi sau dacă le unesc cu forța de altele lângă care nu prea își doresc să stea atât de aproape. Numai cu antrenament putem să combatem virușii și să ne păstrăm sănătoși.

Mi-aduc aminte (din nou, vag) că pe vremea mea scriam că nu e nici o problemă  și nici un cuvânt greșit pe foaie, până când, fără niciun avertisement s-au hotărât personajele astea că nu vor să mai stea nicio zi despărțite și că, de la acel moment încoace, ne place sau nu, trebuie să le invităm peste tot numai și numai împreună. Mie nu îmi place prea mult de ele așa, arată ridicol, dar, până nu li se pronunță oficial divorțul, cel puțin în comunicarea publică, aleg să le respect statutul oficial – împreună.

Dar să vedeți întâmplare! Dacă sunt alianțele de mai sus de vină sau nu, nu știu, însă s-au trezit o grămadă de răzvrătiți, geloși și invidioși care au decis să spargă case acolo unde cred ei că pot și o fac fără milă. Așadar, săracele și sensibilele vreo și vreun sunt tot mai des rupte în două de cratime neavenite, deși doar vre-o minte bolnavă se apucă să facă rău celor cărora le este bine așa și doar vre-un nebun insistă să pună distanță între cei fericiți să stea împreună.

Tot pe vremea mea scriam sînt încîntată să te văd. Dacă nu ne-au prin schimbările Academiei Române în școală, probabil că sîntem încîntați să scriem la fel în continuare. Însă, numai pentru informarea noastră, suntem deschiși și acceptăm, cu sau fără încântare, că lucrurile se mai schimbă prin interior. Însă niciodată, dar niciodată nu trebuie să le rotunjim gratuit cu â-uri pe la capete pentru a NU urâ și pentru a NU ântina inutil limba care ne e dată spre folosință. De ce? Probabil pentru că unii nu au nimic mai bun de făcut pe lume decât să-i apere, imbecili, estetica. Mă rog, treaba lor, facem și noi ce putem. Ce, nu ne înțelegem? Iată că ne înțelegem! Ah, dar ziceam că suntem deschiși…

A crea te înnobilează, dar este o nebuloasă, asta e clar! Nu contest, e greu, dar mi-am reamintit o regulă simplă – dacă vrei să creezi și să îți iasă bine, nu trebuie decât să lucrezi de la această bază și să construiești treptat, cu cap. Nu ne mai facem astfel probleme cu niște cupluri de e capricioase – mai exact, a crea și a lucra funcționează cam la fel – lucr(ez), deci cre(ez); lucr(ăm), deci cre(ăm), vrei să lucr(ezi), vrei să cre(ezi) – ne-am înțeles?

Se cam înnorează în capul meu ori de câte ori realizez că uit un lucru atât de simplu ca acesta: dacă sunt din în+nor, în+nobil, în+noapte, atunci se împerechează bucuroși n și n. Sunt pretențioși și discreți, însă, pentru că nu îi mai vezi deloc împreună dacă se înseninează.

Mi-am notat pe o foaie și o am la vedere, ca să nu mai uit vreodată, că „înainte de B și P se pune întotdeauna M (nu N, dacă se mai întreabă cineva care era alternativa). Și subiectul ăsta e încheiat!

Nu citesc niciodată ceea ce scriu înainte de publicare. Știu, nu e bine, însă încep să corectez asta. Altfel, riști să fii ridicol, să devii subiect de batjocură și ce rost are când poți să previi asta atât de ușor? Nu fi leneș și nu deveni ignorant! Pentru că uităm, asta este, uităm, iar dacă știm că așa este și începem să ne punem întrebări, mai bine mai citim o dată sau de două ori. Odată, când încă aveam ținere de minte, era mai simplu!

Of, cum să facem, cum să facem? Propun post-it-urile dacă nu ne mai împăcăm cu cărțile groase pentru că nu cred că pastilele de memorie ne mai ajută pe teren neted. Revin cu cererea din articolul precedent – ajutați-mi (nu, nu, nu e cu două liniuțe, am scris corect!) în continuare memoria, vă rog! Uitasem cu desăvârșire de vre-o.

Citește și:

Mama noastră de uituci!

Bună dimineața! Știi?

Virgulesc, deci respir!

Mama noastră de uituci!

Standard

Nu este chiar în tema blogului, dar nu mai pot fără să vă împărtășesc marea mea îngrijorare legată de epidemia care ne-a cuprins, cu șanse mari să ne omoare pe toți. Acum, nu vorbesc despre cea de gripă, din State călătoare și care se anunță destul de serioasă. Doamne ferește-ne!

Nu, dragii mei, vorbesc despre virusul agresiv care face săptămână de săptămână tot mai multe victime, cu simptome dureroase de uitare a minimelor reguli de gramatică de clasa a IV-a și de ignorare a necesității de sens: am decât, mi-ar place, vroiam, ele trebuiesc, va devenii, noștrii, noi suntem aceeași oameni, el s-au ea, ca și regulă, spune-ți-mi dumneavoastră, cartea care am cumparat-o, datorită lipsurilor, servici, măta. 😦 Panică!  

Mă întreb dacă nu am știut niciodată sau dacă, atât de cuprinși de mersul economiei, am început să ignorăm importanța relațiilor gramaticale armonioase (încerc să pastrez nota romantică a blogului). Așadar, am să împărtășesc cu voi din amintiri și vă provoc să-mi stimulați, la rândul vostru, memoria, de altfel slabă și supusă greșelii. Îmi aduc aminte (vag) că decât este negativist și îi place adesea să umble însoțit de nu; să nu îl mai lăsăm orfan, zic, și să îndrăznim să spunem nu am decât o limbă maternă și sunt dator să o vorbesc cum trebuie! Lui doar îi place să se simtă unic, așa că este soluția perfectă pentru cei care vor să rămână optimiști și să spună doar da. Repetă după mine: mi-ar plăcea să nu mai greșesc niciodată – voiam să învăț mai mult, dar vream să ma și joc, așa că am mai lipsit la câteva lecții de limba română. Cu siguranță că trebuie să citesc mai mult, dar și voi trebuie (nu trebuiți) să fiți ceva mai indulgenți cu cei care mai au și alte preocupări în viață în afara vorbirii corecte. Cei preocupați prea mult de asta trebuie (nu trebuiesc) să se mai relaxeze.

În fine, îmi aduc aminte că i-ul nu se înțelege cu alți i atât de bine pe cât am vrea să credem. Unii mai fac cupluri fericite, dar în niciun caz în ai noștri  sau ai voștri. Ăștia se urăsc de moarte! Mai sunt pronumele demonstrative…Cum? Nu contează! Să reținem doar că acestea sunt sensibile la sex și că aceiași domni mereu atenți la etichetă nu vor spune niciodată decât că aceeași femeie le bântuie gândurile, indiferent de provocări. Când sau ne prezintă opțiuni, este al dracului de unit. Mi s-au plâns unii că, oricât ar încerca să îl despartă de el însuși (ah, alte nefericite, revenim), nu reușesc și nu știu dacă să mai încerce sau să renunțe.

Ca este lipicios din fire și, dacă nu face cupluri urâte cu unii care îi seamănă prea mult, urăște să fie despărțit de ai săi de și-uri băgăcioase. Mă aliez să îi despărțim pe ca caracter, dar îmi place cuplul ca personalitate, așa că vă cer îndurare pentru acesta și altele ca el. Cratimele sunt alte elemente care intervin când îți e lumea mai dragă în multe familii fericite și propun să le dedicăm o ediție specială. Deși au stat la baza epidemiilor trecute, în unele cazuri au provocat suferințe cronice și unii încă te mai îndeamnă să-ți spui singuri lucruri pe care, de fapt, doresc cu ardoare să le audă (subtil?).

Acum, degeaba cumpărăm o carte dacă nu o citim. Masa pe care o așezăm se va prăbuși din cauza greutății informațiilor cu care ar trebui să ne umplem mintea, nu rafturile. Dar datorită ambiției noastre de a fi mai buni, avem șanse să mai salvăm ceva. Chiar dacă mergem la serviciu, suntem datori să ne găsim timp și pentru noi.

Și, da, trivial:

Citește și:

Știam odată. Nu-i așa că știam?

Bună dimineața! Știi?

Virgulesc, deci respir!

 

 

Oamenii cu vise frumoase merită aprecieri și ajutor să le împlinească

Notă

Oamenii cu vise frumoase merită aprecieri și ajutor să le împlinească (citiți despre Mitica Pecheanu)

Mitica Pecheanu: pentru cei care vor sa ma sustina si ei, ii rog sa urmeze urmatorii pasi simpli:

1. accesezi linkul: http://www.experience-tour.com/tour/fourteen-peaks-challenge/applicant/889/
2. apesi pe butonul portocaliu din drepta sus „VOTE NOW!”
3. dai o adresa de email valabila
4. confirmi votul accesand linkul primit pe adresa de email.

Verifică pe ce loc se află Mitică (trebuie să ajungem măcar pe 3!)