Poveste fara cap si coada

Standard

Se trezeste mohorat, ca in fiecare dimineata de cand a ramas singur. Nu de acum, ci de demult, de cand a ramas singur intaia oara in viata. Putinele lucruri care ii bucurau ochiul dupa plecarea ei ii sunt acum indiferente. Avusese grija sa ii stearga urmele de peste tot de prin casa si isi facuse din asta o religie – fiecare coltisor care ii amintea de ea aveam acum noi lucruri reprezentative pentru tot ceea ce daduse la o parte din el de-a lungul timpului sau pentru ceea ce isi dorea sa devina.

IMG_20121225_230236

Tabloului ei cu imortele, o copie ieftina pe care el o urase din prima clipa si cu atat mai mult cand a vazut-o atarnata pe perete, lasat intentionat (credea el, cu speranta unei reintoarceri de care nu stia sigur daca este dorinta sau teama) era acum acoperit de schita eleganta, in alb si negru, a pietei San Marco. O alegere dubioasa, se gandea de fiecare data, avand in vedere sentimentele rele, prevestitoare ale unei noi rupturi, pe care le-a avut in prima lor vacanta impreuna. Dar era mandru ca a sters culoarea si amintirea zambetului ei victorios cand a castigat pariul si dreptul de necontestat de a-si aseza culorile nebuniei pe peretele casei lui.

Toate florile uscate din lume, asezate in zecile de vaze in culori tipatoare, cojile de nuci (pfff, parfumate), un con de brad, ghindele si castanele le aprinsese furios in seara plecarii ei in ghiveciul de lut pe care si-l adusese acasa plina de incantare si de care tot ea s-a impiedicat in secunda in care el l-a asezat pe podea (cea mai neindemanatica femeie pe care am cunoscut-o vreodata), facand din el doua bucati care stateau sa se desparta. Cand a vazut ca nu ardeau i-a aruncat dizolvantul de unghii peste blestematele uscaturi prafuite. O idee desteapta! Chiar…am zis ca arunc pantalonii aia!

IMG_20121225_230524Fara prea mare succes sterge cate ceva din prevestirile de zat desenate pe aragaz de cafeaua prea involburata. Ea incearca in fiecare dimineata sa ii contureze lui nelinistile, el o ignora cu desavarsire, gandind mereu ca pur si simplu ea e gata prea repede. Nu mai porneste televizorul de cand a plecat, asa cum nu o facea nici inaintea venirii ei. Deschide o carte si ii parcurge netulburat povestea, cautand sa isi ingroape tot mai adanc gandurile cu fiecare cuvant insiruit pe pagini. Mi-e frig. Isi arunca arogant privirea in spatele canapelei spre patura ghemuita pe care i-o facuse ea cadou si pe care, intr-un acces de cumpatare, a decis sa o pastreze – e doar un obiect si nu inseamna nimic – dar se gandeste ca, de fapt, are putere sa reziste la tot si la toate, asa ca o lasa ascunsa si suporta barbateste. „Ti-am luat ceva…” „Ce?” „…sa iti tina de cald cand nu sunt cu tine. Mi-a placut ca e galben-verde!” si i-a intins incantata tesatura, iar el a simtit cum i se face gura punga de la culoarea lamaii necoapte.

Radea atat de tare ca le bateau vecinii in pereti daca, lovit de veselie in vreo zi fericita, o prindea in brate si o gadila. La fel si cand ea isi urla singuratatea in fata figurii lui impietrite menite sa o descurajeze si sa ii castige binemeritate ore de relaxare dupa zile de munca crancena. I se parea uneori ca mai aude ecoul pasiunii lor prin colturile casei si in pumnii vecinilor, dar era asa de demult incat nu mai stia daca asa se intamplase sau era doar inchipuirea unor momente pe care si le dorea. Intre timp a mai adus acasa vreo cateva amante, dar le-a invitat subtil la discretie cu o perna pe fata daca se aratau dibace in a-si striga fericirea cum invatasera ele din filme ca le place barbatilor, desi el era mai plictisit decat greutatile pe care si le cumparase pentru antrenament in urma cu vreo doi ani si care au vazut lumina zilei numai in ziua transportului lor de la magazin la el in debara.  

E tarziu. Se ridica lenes si deschide dulapul. Avea nevoie de tot spatiul ala. Normal, sosetele si chilotii se tin in sertare separate, iar tricourile nu trebuie sa stea mai mult de trei pe raft! Se saturase de drumurile din fiecare primavara si toamna cand isi faceau pachet toate lucrurile sa le schimbe odata cu anotimpul cu ceea ce depozitasera in casele mai mari ale parintilor. Punga roz (cum altfel?) cu cele cateva lucruri pe care ea si le uitase in cosul de rufe zacea sifonata intr-un colt. O sunase sa ii spuna ca trebuie sa si-o ia si a inlaturat imediat orice dubiu al intentiilor telefonului lui, scriindu-i un mesaj in urma tonului de ocupat primit ca raspuns.

Se incanta ca un bolnav alinat de morfina sub apa fierbinte care il trimite cu gandul la zilele geroase in care ea il imbia cu brate calde si o cana de vin fiert in cabana calduroasa in care au sperat impreuna inca din prima clipa in care s-au cunoscut. „Iesi odata din baie. Nu m-am machiat!” Doamne, bine ca nu mai aud asta in fiecare dimineata.

Isi inchide geaca si incuie usa absent. Frana autobuzului ii trezeste intrebari chinuitoare. Spera ca a inchis gazele si intinde mana sa verifice ca a luat cheile din usa. Isi verifica cu un gest reflex telefonul – 10 cifre insiruite in ordinea perfecta a convieturii lor – nimic, mult, putin, putin, la fel, si mai mult, spre nimic, inca putin, inca putin, ceva…Ii stersese numele, dar stia pe dinafara codul secret (ok, listat in toate bazele de date pentru ca ea trimitea cu nesabuinta coduri de pe etichete si raspundea tuturor sondajelor care-i ieseau in cale) al tulburarii lui. Aha, ce vrei? Uite ca nu te sun, te sun cand vreau eu.

Buna ziua, am primit un apel – nu, isi va da seama ca i-am sters numarul si crede ca de oftica. Bunaaa – nu, nu e bine, o sa zica ca incerc sa par degajat. Dar sunt! Ah…! Da? – cam sec, daca incearca sa imi spuna ceva si o descurajez? Buna, m-ai sunat – mda, ceva ma bine. Coboara cu o statie mai inainte ca sa plimbe un pic sa isi limpezeasca gandurile. Se intreaba daca sa sune de pe strada sau sa astepte linistea biroului. Hei, ce faci? – nici chiar asa, ce-mi pasa mie ce face? Intoarce iritat capul spre mana care il tragea de geaca de parca incerca sa il salveze de la moarte.

–          Ah, tu esti?

–          Salut, te strig de jumatate de bulevard. Ce e cu tine?

–          Nu, nimic, ma gandeam la intalnirea de la pranz. Tu? Esti pregatit?

–          Cat se poate. Lasa, ne descurcam! Ia zi-mi, ai mai vorbit cu Laura?

–          Eh, ma suna disperata ca vrea inapoi. M-a sunat si astazi de dimineata, dar nu am timp acum de prostiile ei.

–          A, bun. Deci nu-ti mai pasa, ha? Sau te tii tare?

–          Nici nu ma mai gandesc la ea! M-am intalnit cu una aseara…

Se aseaza pe scaun cu o respiratie adanca si incredere in povestea nepasarii lui. O sun la pranz. Bea victorios din cafeaua proaspata si ii simte amaraciunea pana in strafundul fiintei lui – 10 cifre blestemate ii scriu sec „Trec diseara sa imi iau punga cu lucrurile alea. Pe la 9 esti acasa? Merci.”

(va urma)

Citește și: Poveste fără cap și coadă (II)

Anunțuri