Virgulesc, deci respir!

Standard

Încă una și mă potolesc cu postările astea enervante adresate nouă, tuturor uitucilor, pentru veșnica amintire a regulilor de scriere și vorbire corectă, atâtea câte mi-am mai putut aduce și eu aminte și câte mi-am mai dat seama că am nevoie să reîmprospătez. Sau poate mă răzgândesc și mai scriu pentru că văd că vă place și, cu siguranță, am mai uitat câte ceva. :)

Astăzi mă iau de virgule. De fapt, mă iau de cei care se folosesc te miri cum de ele, micuțele, de parcă singurul mod în care au știut vreodată să o facă a fost să le arunce ca pe zaruri, care pe unde se nimeresc să pice. Altfel, eu nu îmi pot explic ploaia de virgule din scrierile noastre, așezate fără noimă, al căror unic rost, îmi este explicat adesea cu convingere, este să marcheze pauzele de vorbire ale…scriitorului. Auzi și te minunează! Noroc cu ele, virgulele, că altfel am uita să respirăm când scriem, nu?

Panicăăăăă! Serios! Dacă ești ușor influențabil, ca mine, confruntat cu un număr tot mai mare de virguliști parcă treziți toți deodată din coșmarul utilizării virgulelor după setul de reguli (multe și stricte) predat cu siguranță în școala generală, te apuci mai întâi să cârâi un pic cum că-ți zdruncină cineva bruma de cunoaștere rămasă neatinsă de bătrânețe și parcă te mai încrezi, totuși, în ce știi. Curând, însă, începi să te întrebi dacă nu ai rămas tu singurul neevoluat pe lume, dacă nu s-a schimbat ceva și tu ești cel pe care au uitat toți să-l anunțe, dacă ești în afara cercului ales, dacă…, dacă… – ați înțeles ideea. Și te apuci să cauți. Băi, nene, cum era?

Oare femeile cărora le scriem sunt toate așa bune, în orice sens o fi asta, de toată lumea le-o spune încă de la început? Nu-i deplasat? Sau vorbim de sufletul lor, iar asta nu e cu supărare? Bună Maria, te rog să îmi trimiți marfa. Aha,  parcă mai înțeleg ceva, dacă o tratez frumos și-i spun că eu cred că-i bună, se va conforma și își va face treaba bine. Sau cum? Sunt confuză cu bărbații (mda, în mai multe feluri, dar azi vorbim de virgule) – lor de ce nu le spunem bunule Doru, ci tot bună Doru? Suntem agramați sau despre ei credem altceva li le-o spunem fără perdea, că doar suntem liberi? Săracii, pare că nu le dăm nicio șansă! Mi-am sunat profesoara de gramatică și-mi zice: Băi, fată toantă, de vocativ ai uitat? Hă? Aaa, adică Bună ziua, doamna profesoară, vă rog să mă scuzați că m-am senilizat. Adică Bună ziua, Mihai!, adică Bună, Mihai! Ca să vezi mister lămurit!

Acum, ca pe Înger, îngerașul meu, știu să spun pe dinafară, că atât mi-au repetat la școală încât asta nu am cum să uit, că între subiect și predicat nu se pune niciodată virgulă. Așa că atunci când văd El, nu știe să scrie refuz să cred ca scriitorul are probleme respiratorii, ci îl bănuiesc, totuși, de unele carențe de educație, fără dubiu și fără să îmi zdruncine încrederea în mine, fie și așa fragilă.

La fel, îmi aduc aminte că regula generală este că înainte și după și/sau nu se pune virgulă. Pfoaaa, asta chiar că ne face cu nervii! Dar de ce să nu se pună și să nu ne liniștim? Ete, de-aia! Și nu avem de ales decât să băgam la cap că, mai degrabă decât să da, mai bine să nu folosim virgule în construcții de genul: am făcut o treabă bună și o stric acum scriindu-ți despre ea; mama și tata nu ar fi crezut niciodată că și-au răcit gura de pomană când mă învățau sau când mă îndemnau să citesc. Știu, știu, vedeți altfel scris tot mai des și vi se pare ciudat acum, dar credeți-mă pe cuvânt (al meu, al profei de gramatică și al câtorva cărți și site-uri pe care le pot recomanda la cerere) că AȘA NU E BINE: am făcut o treabă bună, și o stric acum scriindu-ți despre ea; mama, și tata nu au crezut niciodată că și-au răcit gura de pomană când mă învățau, sau când mă îndemnau să citesc. Revin, NU E BINE! Nu, nici dacă îți vine să tragi aer în piept.

S-ar putea să ni se pară că alegerea ușoară este să nu mai folosim virgulele deloc. Însă dar și iar se însoțește bine cu ele și le urmează supuse de fiecare data: ți-am dat în dar ore de muncă să te învăț, dar ți-ai cam făcut de cap și ai uitat, iar acum te superi că îți mai atrag atenția.

Ah, și că tot a venit vorba de virgulele zburătoare, cele pe care le punem sus se numesc apostrof și ar cam trebui folosite dacă ne place adresarea colocvială și în scris. Da’ cine mă mai ia pe mine în seamă cu figurile astea de atotștiutoare? Da’ de ce să nu încerc, totuși?

O ultimă rugă înălțată cu speranță către Dumnezeul virgulelor:

Dă, Doamne, pace, împlinire și curaj celui hipercorect și bun, celui care se ferește de cacofonie ca dracu’ de tămâie, să nu mai invoce cu voce tare sfânta virgulă între ca și ca / ci / cu / co  și altele, ci să spună, Doamne, iartă-mă, pentru numele Tău, precum sau ca și, ori să facă pauze mai lungi, ori să tacă pe vecie, dar niciodată, Doamne, să nu mai ajungă să spună senin ca virgulă cartea pe care am citit-o, că eu nu îl mai cred și nici nu îl mai rabd, Doamne! Amin.

Citește și:

Mama noastră de uituci!

Știam odată. Nu-i așa că știam?

Bună dimineața! Știi?