Ți s-a întâmplat ca cineva să te dezamăgească atât de tare încât să nu mai vrei să ai de-a face cu omul ăla, măcar și pentru o vreme? Mda, unora li se întâmplă. Evident, este strâns legat de așteptări, însă, despre asta am mai vorbit cândva. Mai vedeți pe aici sau pe aici.
Oricum, acțiunea dezamăgitoare a cuiva, de ele mai multe ori, nici nu are legătură cu tine. Adică, când cineva te dezamăgește sau te rănește, o face, în general, pentru că este cu gândul (sau sufletul) în altă parte și îți acordă ție, prietenește, colegial sau în iubire, mai puțină atenție decât tu crezi că trebuie să îți acorde de fapt. Acțiunea dezamăgitoare nu este neapărat egoistă, ea poate fi, surprinzător (!?), în beneficiul altuia decât celui care o face, altuia de care…îi pasă (ok, poate îi pasă mai mult).
Și lucrurile se așează altfel, în cuvinte sau doar în mintea ta spui “la revedere”, mai mereu însoțit de un “de ce eu?” sau “nu înțeleg”, atât cât să lași loc (cu pumnii strânși) revelației celui care te-a rănit, anume că nu meritai, că nu trebuia, că trebuie să fie (că vrea el sau că vrei tu) iertat și reașezat în poziția de încredere.
Dacă poți să vezi un pic mai departe de o faptă anume și să nu o iei personal, dacă ești un om bun sau, în cazuri mai grave, dacă ești un om slab, probabil ai iertat și ai făcut loc din nou, în viața și în rutina ta celui care ți-a greșit. La cerere, pe nesimțite, după ce te-ai gândit mai mult sau mai puțin. Aș vrea, statistic, să văd cum a decurs asta. Expresii relevante există – “oricine merită o a doua șansă”, dar nu aș omite nici faimosul “shame on you if you fool me once, shame on me if you fool me twice”. De luat în considerare! Ce să mai zicem de a treia, a patra șansă, și așa mai departe!?
Situațiile pot fi diverse, combinațiile de oameni și de întâmplări lasă loc multor nuanțe. Lucrurile nu sunt (și nici nu trebuie să fie) drastice. Tot din înțelepciunea populară, “niciodată să nu spui niciodată” se aplică bine în dezamăgiri. Mai ales dacă ești dezamăgitul 🙂 Pentru că cel care o comite nici măcare nu se gândește la asta…
Photo credits http://www.haleybellephotography.com
Pentru că oricât ai vrea să nu fie așa, oricâte scuze ai auzi, oricât ai crede că acela sau aceea “și-a dat seama” și acum se tăvălește cerându-ți iertarea de care aveți nevoie ca să mergeți mai departe sau pur și simplu ai iertat din mers, va veni, cu foarte puține excepții, momentul în care temerea ta de la momentul iertării va fi confirmată – dacă nu ai fost destul la început, puțin probabil că ai devenit destul acum.
Și, așa, optimist, trag concluzia că, în realitate, cea de-a doua șansă oferită cuiva este, de fapt, a doua șansă pe care ți-o oferi ție la un “la revedere” așa cum se cuvine – unul FERM.
Neîmpărtășite 
Ti-as ura „bafta!” la cautatul statisticii aleia, dar nu prea-mi pot imagina unde-ar fi de gasit asa ceva. Iar la cate comentarii ai primit pe acest articol, vad ca nici macar ad-hoc nu o poti compila…
Dar, din intamplare, se face ca as putea sa-ti ofer eu un prim „data point”. Din experienta „first-hand”. Am fost de mai multe ori cel care a dezamagit. Bine, si ea m-a dezamagit ca nu m-a considerat „suficient”, dar asta e deja meta-analiza si nu cred ca e la fel de importanta. Dar, sa revin la subiect; ca sa pot sa ajung sa dezamagesc de mai multe ori, se poate deduce ca m-a iertat (mai devreme sau mai tarziu), tot „de mai multe ori”. De fiecare data eu eram sincer cand ii declaram ca n-o sa-mi mai stea „gândul (sau sufletul) în altă parte”, ne-am facut loc „în viață și în rutină” unul altuia, chiar ne-am straduit cat de cat sa ne fie ok, dar as zice ca a intervenit un alt proverb: „Lupul isi schimba parul, dar naravul ba”. Asa ca nu toate cererile de „mai da-mi o sansa” ajung la happy-end-ul dorit, dar „speranta moare ultima”.
Nu e un blog care starneste dialogul, din pacate…Mai incerc 🙂
Cat priveste experienta ta (si iti multumesc pentru ca ai impartasit-o – din numele blogului, nu din englezescul share) cred ca imi confirma opinia. Chiar daca nu e cu „la revedere”, e mai mereu cu a doua, a treia, a n-a dezamagire, corelat cu iertarile. Speranta moare ultima, dar sa nu o omoare efortul inainte. Cred ca mai bine pleci si iti mai dai o sansa, decat sa stai intr-o relatie perceputa ca „munca”. Lucrurile nu merg tot timpul de la sine, insa daca te conduc la aceeasi finalitate si apoi iei totul de la capat in loop, undeva, ceva, nu e ce trebuie.
Vezi si: https://neimpartasite.wordpress.com/2013/10/31/too-little-too-late/